Selecţie Noeme(poezie)

 

 

 

 

Sete

Cineva mi-a întins odată o cană cu apă.

Apa era foarte greu de găsit,

Cana era lucru rar,

Iar Cineva aproape că nici nu exista

Prin partea locului.

De aceea a trebuit să plătesc înzecit

Pentru o halucinaţie de moment

Pe care, de fapt, setea mi-a provocat-o.

 

 

 

 

La nordul Polului Nord

Stăm în jurul mesei

mai mulţi decât ar încăpea vreodată în jurul unei

mese

(aşa e la tinereţe – îmi zic ca un bătrân)

Bem din aceleaşi pahare, cu aceeaşi măsură,

fără măsură

Muzica vârstei ne leagă pe viaţă

muzica noastră cu plete…

noi, cu părul lung

Fumul de ţigară ne dă poza clipei

în timp ce clipa, uitându-se în pământ,

ratează poza

Setea ne ţine de foame, ne ţine de mână

să traversăm fiinţa împreună

Flămânzim în pâinea verbelor necoapte

dar sorbim zeama adjectivelor răscoapte

Lingvistica ne-ncearcă paşii

precum o limbă de încălţat cuvinte neîncăpătoare

până devine o gură vorbitoare

În auz pocnesc ciorchini de gânduri plastice

În priviri un ochi ne face şi ne coace

himera culoarelor deschise

către încăperi îndepărtate şi închise

Stoarcem paharele

şi înghiţim până la ultima picătură

ultima picătură

 

Ne bem minţile

Cuvintele, numai aşa, îşi dez-leagă limba

şi în-jură pe numele lucrurilor

Suntem tari

Avem suflete mari

dar în casa sufletelor noastre

încă

mai căutăm cheia sub preşul existenţei

Nu ne deschide nimeni?

Suntem înăuntru ori în afară?…

Îmi văd dublura la masa vecină

încercuind un răspuns

 

Ţigările se aprind de la sine

sinele lor e o conştiinţă care arde

fără brichetă e mai bine

Scrumul ni se aşază pe gene

ne împăturim în cenuşa lor,

pentru mai târziu, somnul pleoapelor

Paharele se dezbracă de buze

până rămân goale

Cineva, ca o mână, umple pahare

 

Aşa cum timpul îi micşorează pe bătrâni

ochii ne devin mai mici în timp

Oboseala ne ajunge din urmă

şi ne bate pe umăr şi ne bate

ca o prietenă care la nevoie ne cunoaşte

O secundă trece cu paşi săraţi peste un obraz

îi întoarce şi celălalt obraz

Vedem o lume

Vedem două

care nu-şi dau niciodată întâlnire

merg aşa || sau aşa = ca două linii paralele

Din când în când o antenă solară

De cele mai multe ori un bloc de gheaţă polară

Nordul Pol... Polul Nord

Suntem la Nordul Polului Nord

 

Totul devine alunecos

prea aproape sau prea                      îndepărtat

hazardări nelinişti                               bucurii

spaime scepticisme                           euforii

disforii tenebre                                   utopii

 

Să nu ne gândim la

distopii

Aerul e atât de curat

stelele sunt la locul lor

iar cărările

mai multe ca niciodată

 

Cădere liberă

la ceas târziu

pe pământul făgăduinţei

 

Întinşi pe iarba îngheţată, privim cerul

şi constelaţia

 

                        n

                              i      r

                          v             a

                             n     a

 

 

 

 

Nimic

 

Nimic nu e mai greu de hrănit

Decât ceea ce creşte în afara ta:

Viaţa. Cu 99,99 de guri

 

Nimic nu e mai greu de otrăvit

Decât ceea ce creşte înăuntrul tău:

Marea iluzie. Cu gura cusută

 

 

 

 

Strigătul

 

te uiţi printre vechituri

descoperi pe o bucată de hârtie

următoarele cinci versuri

 

degeaba strigi

nu te aude nimeni

fiecare om

e în lanul lui de grâu

urlând la cai verzi

 

pare că acesta e finalul

trebuie să scrii începutul

 

aştepţi

în curând o voce va începe să-ţi dicteze

sau nu

 

priveşti într-un punct fix

până ce punctul începe să se mişte

să se desprindă să crească

cât o bilă de popice

cât o sferă imensă din onix

cât o planetă

să se apropie să te înghită

 

şi nu mai eşti om

eşti un punct

scuipat de o bilă cât o planetă

eşti o boabă de piper

 

şi nu mai eşti un punct de om

te reîncarnezi în romb

în pătrat în triunghi

în dreptunghi în cerc

oval cub stea

în formă de inimă

în minus şi în plus

într-un unghi

într-o linie

 

prin prisma ta

te uiţi la lume

eşti o rază o elipsă

 

nu mai ştii cine eşti

afli doar că n-ai ştiut asta niciodată

 

te întrebi ce sens au versurile astea

dacă fiecare sens duce undeva

 

te întrebi dacă vocea există

 

îţi aminteşti o imagine

din anul 1893

 

cineva scrie un roman

după un tablou care

te face să decupezi din realitate

numai evenimentele insuportabile

te face să auzi fără încetare un ţipăt

 

te decizi să-ţi numești poezia

după titlul tabloului

întocmai ca romancierul

 

dacă trăieşti în tabloul ăsta

nu mai poţi trăi în alte tablouri

 

glasul infernal se aude

mai departe

cu fiecare spaimă

cu fiecare singurătate

din ce în ce mai multe

trupuri spastice

chipuri galbene

cranii cadaverice

guri şi timpane mutilate

 

eşti pe un pod sau pe o autostradă

îţi cade sufletul

de la rădăcină

secerat de viaţă

 

o femeie şi un bărbat trec

ca şi cum nu contează

 

degeaba strigi

nu te aude nimeni

fiecare om

e în lanul lui de grâu

urlând la cai verzi

 

cu mâinile duse la urechi

nici tu nu te auzi

 

 

 

 

Câinele negru

 

a alergat să mă salveze

s-a aruncat în gol

a înotat până la mine

m-a scos pe mal

mi-a dat să beau soare

Când s-a uscat de lacrimi

câinele negru

s-a spart în şapte corbi albi

 

 

 

 

Nisip

 

Fără de lumină

Ţes în alb

O arcuire

 

Fără de speranţă

Rodesc din verde

O împlinire

 

Fără de pereche

Aprind cu roşu

O iubire

 

Fără de viaţă

Cumpăr la negru

Nemurire

 

Cu celelalte culori

Alcătuiesc clepsidre

Fără sine

 

Nisipul

E singurul lucru care

Rămâne

 

Nisipul e singurul timp

Singur

În timp

 

 

 

 

Oraşul

 

La miezul nopţii cineva oprea timpul

toate orologiile scoteau un ţipăt

ca de pescăruş apoi nimic

Nici măcar un cehov nu rămânea pe cer

pendulând între cele patru puncte cardinale

nina, arkadina, treplev şi trigorin

 

Lucrurile stăteau pe loc

dar locul devenea un alt cuvânt

oamenii cădeau într-un somn adânc

de nouă metri

Viaţa se relua după ce ultimul om

reuşea să urce înapoi din somn

şi uneori dura până ce

venea din nou miezul nopţii

 

Întârziasem deja încercând să

ţes o pânză pentru păianjenul meu

pe care avea să o picteze

în răgazul dintre miezuri

Voiam să prind maşina timpului

fără să gândesc că e cel mai greu de prins

deşi ai spune că cel mai uşor

călătorim în trecut sau în viitor

 

În ultimele zile o voce

îmi crescuse în urechea dreaptă

precum o plantă

Stăteam de vorbă cu ea

aşa cum fac cu orice plantă

ce vrea să stea de vorbă cu mine

Îmi spunea că la miezul nopţii dacă ajungi

se află lumina şi se mai află ceva

despre care nu poate povesti nimănui

 

 

 

 

Povestea unui om băut

 

Mâneca mă trage de limbă

În timp ce duc paharul la gură

Alcoolul sare din pahar la gâtul meu

Mâinile fac un gest salvator

Dar mai mult mă încurcă

În cele din urmă vinul

A fost crucificat

Iar mâinile mele botezate

Ce culoare vinovată au mâinile mele

Sub băutura asta ca sângele viilor

Îmi amintesc

Cum m-am îndrăgostit odată

De o boabă de strugure

Am uitat de când

N-am mai iubit o femeie

Un dram de luciditate mă locuieşte

Apoi mă părăseşte

Pentru o altă dramă

Beau ca să-mi înec iluziile solide

Le scufund într-un lichid

Mă duc să torn altul

Şi pentru Arhimede unul

Că şi lui i-a plăcut fizica fluidelor

În dreptul imaginii mele mă opresc

Şi nu mă recunosc

Facem cunoştinţă din nou

Dinţii râd în oglindă unii la alţii

Inima mi se zbate în ochiul stâng

Raţiunea în ochiul cel drept

Găsesc un scaun la cap

Şi îl mut la picioare

Picioarele se aşază unul peste celălalt

Într-o ordine stabilită de creier

Mă uit la bec cu privirea stinsă

Întrebarea pe care o am ridică din umeri

Hainele boţite pe mine îşi dau coate

Coatele mi se înfig în coaste

Singurătatea îmi ţine de urât

În noaptea asta alcoolul din sticle

A ieşit şi m-a băut

 

 

 

 

Jurnalul altei zile

 

Când am ieşit m-am izbit de ceva.

Ceaţa avea grosimea unui zid,

nu putea fi tăiată cu nici un cuţit.

Aveam la mine doar două mâini

şi-am încercat să cuprind zidul.

În braţe, ceaţa devenise subţire

ca un sărut văzut din profil.

Avea gust de nori nehotărâţi.

 

 

 

 

O nouă zi

 

în curând se ridică ceaţa

cocoşul cântă liric din Paiaţa

dimineaţa îşi arată strungăreaţa

se aşază la spectacol viaţa

peste toată greaţa

 

 

 

 

Alt

 

Uneori simt că sunt altcineva

Nu sunt nici eu

Nici cea care a venit în locul meu

Şi acest altcineva mă bucură

Şi mă sperie

 

Uneori simt că sunt altundeva

Şi acest altundeva nu ştiu ce înseamnă

 

Doar mă bucură şi mă sperie

 

 

 

 

Sculptură

 

Nu mai am ce să ascund în palme

De când nu mai am palme

Nu mai pot să ţin în braţe antebraţe

Sânul meu stâng a fost extirpat

Parcă şi inima a fost înlăturată

Oul din pântecul meu

În care creştea un zeu

E ros până la os

De un copil extrauterin

De un copil extraterestru

Mi-e greu fără ochi

Dar tot mai pot vedea

Un capăt de drum

Mi-e greu fără gură

Dar tot mai pot auzi

Un glas care strigă

Am nevoie de două mâini

Care să-mi modeleze trupul

De femeie într-un trup de bărbat

 

Sau mai bine într-o bucată neîncepută de piatră

 

 

 

 

Sculptură 23

 

M-ai sculptat în piatră

M-ai sculptat în gheaţă

M-ai sculptat în viaţă.

M-ai sculptat în fier

M-ai sculptat în mister.

M-ai sculptat în lemn

M-ai sculptat în semn.

M-ai sculptat în ghips

M-ai sculptat în apocalips.

M-ai sculptat în lut

M-ai sculptat în absolut.

M-ai sculptat în nisip

M-ai sculptat în silicon

şi fibre de sticlă

M-ai sculptat în ceară

M-ai sculptat în plastilină

M-ai sculptat în fel şi chip

Dar nu m-ai găsit.

 

M-ai sculptat în iarbă

În sare, în culoarea albă

M-ai sculptat în materiale neconvenţionale

În puncte cardinale

M-ai sculptat în timpuri plastice

Şi în trei dimensiuni fantastice

M-ai sculptat în hârtie, ca Peter Callesen

 

Trebuie să mă sculptezi într-o altă materie

Trebuie să mă sculptezi în tine

Ca să mă găseşti.

Tine e materia din care sunt făcută

 

 

 

 

Gândindu-mă la tine

 

Uneori o haită de lupi

îmi urlă prin vine

turbând aşteptarea

Alteori o turmă de miei

îmi curge prin sânge

 

 

 

 

Poemul care mi-a schimbat viaţa în proză

 

Poemul care mi-a schimbat viaţa în proză

A fost prima oază din care am băut prima doză

Primul delir din care am trăit să mă inspir

Primul meu gând înscris cuvânt

Într-un vers alb, verde, albastru

În timp, în spaţiu, pe cord emplastru

Iar alteori într-o rimă de lumină

Ca pe un vers nou născut din pantomimă

Poemul pe care l-am crescut la gură

L-am hrănit cu literă din cea mai pură

L-am iubit. L-am aşteptat. L-am inventat

Că alt cuvânt subînţeles nu m-a salvat

Nimic nu m-a salvat. Toate m-au lăsat în neştire

Într-un loc fără intrare din care nu există ieşire

 

Aici poemul mi-a schimbat viaţa în proză. În proză poezia e rarefiată, asemeni lucrurilor rare: cărţi, arhitecturi sau iubiri. Densitatea e în lucruri cotidiene, locuri comune, platitudini, vulgarităţi. Proza nu poate aduce pe lume un poem. Pe cât de uşor este să scrii proză în versuri, pe atât de greu este să scrii versuri în proză. Realitatea prozei îi face pe unii oameni să evadeze în poezie. Până în ziua în care li se schimbă viaţa. În proză, evadează alţi oameni. Oamenii care fug de poezie. Cei care aleargă până la capătul rândului printre cuvinte, ca şi cum ar da cu fiecare start câte o probă de atletism. Ca şi cum ar face ture de bazin de la începutul paginii până la marginea ei, printre expresii lichide, printre capitole curgătoare. Oamenii din proză spun lucrurilor pe nume, şi lor li se spune pe nume. Dacă Nichita nu ar fi scris poezie, ci proză, oamenii i-ar fi spus Stănescu. Numele lucrurilor prozaice sunt mult mai încăpătoare, mai consumabile, mai autobiografice, şi mă gândesc să scriu într-o zi un roman. Romanul care nu îmi va schimba viaţa.

 

 

 

 

Viaţa lui Pa

 

Mi-a spus

că îmi îndeplineşte o dorinţă

Nu există timp pentru trei

iar două dorinţe ar însemna

că există timp pentru două

Pe când timpul în sine

era o dorinţă neîmplinită

 

Apoi chiar sub ochii mei

s-a înecat cu propriul os

Dacă asta era dorinţa lui

s-ar fi lăsat oricum înecat de apă

 

Rămăsesem din nou singură

Dar cum nu exista timp pentru nimic

nu exista timp nici pentru singurătate

 

Eram doar ceea ce îmi dorisem:

fata din bolul Peştelui auriu

 

Şi cu cât îl strigam mai tare

numele lui Pa se îndepărta

 

Printre lacrimi abia mai zăream

un bărbat naufragiat

 

 

 

 

I-am spus

 

Desenează-mi un cerc

pe care să nu-l uit

 

Şi el a umplut vidul

cu moartea unei umbre

 

 

 

 

Circ

 

Aşa cum stăm pe marginea timpului

Fără să ne pierdem echilibrul

Părem doi acrobaţi.

Mersul pe sârmă ghimpată

L-am învăţat în această arenă de circ.

 

Unde am înţeles că

Unul fără celălalt şi celălalt fără unul

Nu vom supravieţui

 

Pentru un zbor în plus

O să-mi dau viaţa.

Iar tu pentru o moarte în minus

Vei încerca să mă prinzi la timp.

 

 

 

 

Iubiri

 

Iubirile care mor

Cresc mai întâi într-un copac,

Într-o zi devin coapte,

Iar în alta se usucă şi cad

La rădăcina altui copac.

 

Iubirile care nu mor

Sunt iubirile confiate

În sirop de moarte

 

 

 

 

Gata

 

Sunt gata de înec

Când toate mările au secat

Gata să ard

Când secretul focului s-a pierdut

Şi să cad

Acum când cerul s-a inversat

 

Sunt gata să iubesc

Când toţi bărbaţii au apus

 

Iar cel de la răsărit

Răsare într-o altă lume

 

 

 

 

Prin inimă

 

Drumul se termină.

Aşa cum se termină de mâncat o prăjitură.

Rămâne amintirea

precum o lingură mâzgălită cu ciocolată,

pe care gura ta o vrea, pentru a sufoca gustul

amărăciunii

Odată linsă, lingura capătă gust de rece

Aici se închid toate drumurile.

Te gândeşti la ziua de mâine, cu furculiţa prin

spaghete

Încâlcit traseu. Fără început fără sfârşit

Sinuosul spirit îţi complică imaginea despre

viaţă

Ţi-o desface într-o mie de iţe. Ţi-o amestecă în

farfurie

Şi te pune s-o înghiţi. Noduri în gât,

încurcături de maţe.

Drumul se pierde

ca un cuţit într-un codru de pâine

Dar tu ai atâtea pofte…

 

Dragostea trece prin stomac

ca fluturii

Deşi sunt fluturi care trec prin inimă.

 

 

 

 

Punct

 

te văd din ce în ce mai mic

Cu cât depărtarea creşte,

Viteza luminii creşte,

Sateliţii planetelor cresc orbite,

Cometele cresc în masă,

Meteorii cresc în roiuri,

Galaxiile cresc găuri negre,

Numărul asteroizilor creşte

Teama muritorilor,

Universul creşte în întuneric,

dar eu tot te mai pot vedea.

dacă ai şti ce însemn pentru tine

m-ai face steaua ta norocoasă

aşa cum tu eşti punctul meu.

 

 

 

 

Corbul

 

O noapte am stat aşa

Fără să înţeleg că noaptea asta sunt eu.

Corbul îşi întinde fiinţa peste mine

Orologiul bate ora în viaţa de dincolo

Fac cu ochiul lumină să-mi văd încheietura mâinii

O curea de nămol mă anunţă că

Abia acum se crapă de noapte

Simt în creieri un miros ciudat

E miezul putred al nopţii.

Alerg să număr paşii mei pierduţi

Pe hol mă împiedic de-un picior

E timpul care pune piedică

 

Îi caut celălalt picior

Corbul se lipeşte de urechea mea:

 

„Zadarnic îl cauţi şi-n piatră pe cel ce nu mai este”

 

 

 

 

Geometrie

 

Din unghere nevăzute

Ştiinţe necunoscute

Azi rămân în cercul meu

Doar eu

 

Eu în cercul perforat

De iluzii la pătrat

Văd în golul lui cusut

Un chip mut

 

Mut m-aruncă-ntr-un dreptunghi

Unde-un triunghi ca un junghi

Mă învaţă cum să-mi port

Ochiul mort

 

 

 

 

Ceasuri

 

Venim pe lume când vine ceasul

Care ne-aduce-n dar câteva

Ceasuri

Intrăm în viaţă, cădem în haos

Luaţi de valuri

Aruncăm la întâmplare zile

Şi zaruri

Trecem prin câteva popasuri

Cu dansuri

Bem şi mâncăm

Minuturi

Facem poze la minut

În miniaturi

La stomac şi inimă, arsuri

Sărutăm câteva guri

Ţinem în braţe trupuri

Ne rănim

Şi sângerăm iubiri

Dar punem câţiva plasturi

La amintiri, balasturi

Mergem la bâlci să ne luăm ceasuri

Cu ştrasuri

Ne facem visuri

Care se termină în compromisuri

Apoi ţinem posturi

Cu mâna torturată de gesturi

Mai înghiţim câteva resturi

Mai inventăm două-trei rosturi

Mai chemăm nişte timpi suri

Dintre rebuturi

La sfârşit de ceasuri şi de veacuri

Din care ticăie fără sensuri

Oameni

Istorii

Culturi

Versuri

 

 

 

 

Dragostea

 

revelaţie şi negare

timp şi contratimp

găsit şi pierdut

ajuns şi neajuns

 

asemănare şi diferenţe

comun şi partajare

prima vedere şi

ultima înfăţişare

 

chimie şi reacţii chimice

spirit şi anatomie

început şi sfârşit

al unui fenomen ciclic

 

dragostea e un fel de

viaţă şi moarte

fiecare ne pregăteşte

pentru cealaltă

 

 

 

 

Perpetuum

 

Aşa cum secunda următoare

aruncă-n clepsidră secunda trecută

crezând că se află ceva

la capătul nisipului

 

La fel între tine şi mine

există ceva

ca o anulare

a ceea ce fiecare dintre noi este

 

 

 

 

Sonată pentru pian

 

într-o zi

m-am trezit

m-am dat jos din pat

şi am înţeles că se poate trăi fără iubire

 

din clipa aceea totul a fost mult mai simplu

 

m-am spălat

m-am îmbrăcat

am mâncat

o portocală

şi un măr

 

apoi am ieşit în lume

ca să văd lucrurile cu noua mea înţelegere

 

un bărbat m-a privit

ca şi cum nu ştia despre noua mea înţelegere

 

dar într-o zi

se va trezi

se va da jos din pat

şi va înţelege că se poate trăi fără iubire

 

apoi va ieşi în lume

ca să vadă lucrurile cu noua lui înţelegere

 

o femeie îl va privi ca şi cum

există lucruri care îşi pierd înţelesul

va merge până la capătul lumii

apoi se va întoarce

va asculta Sonata nr. 17 în re minor

„Furtuna” de Beethoven

şi va scrie poezia asta

 

(„Beethoven's Tempest Sonata – Wilhelm Kempff)

 

 

 

 

Teatru

 

E noapte

Mă uit la craniul zilei

Fără nici o-ntrebare

Cuvintele se sinucid în colţul gurii

Fatalitatea îmi înghite limba

Pe scenă urcă o batistă

De înălțimea unei tragedii

Toţi spectatorii din schelete

Stau la coada ochiului

Să plângă

 

 

 

 

O sută de capete

 

parcă aş vrea să-i dau zilei ceva bun

să-i preschimb cenuşiul în azur

oglinda aceea mă ademeneşte, bunăoară

cu o porţie de reflexie interioară

parcă aş duce undeva o linie fără contur

mâna mea arată spre încheietura ei

oglinda îmi întinde-un ciob, îmi întinde trei

parcă aş vedea ceva de porfiră şi catifea

mai bine aş înghiţi un flacon cu peruzea

să mi se coloreze sângele în turcoaz

să-mi crească gene nobile de ieri până azi

şiraguri de mărgele să poarte celulele mele

să transporte oxigenul în mărfare peruzele

să expir două culori, aerul să devină bicolor

să am un zâmbet semipreţios

şi-un ochi albastru-verzui, semifrumos

 

până una alta mă preocup

de mersul vieţii care a-nceput să şchioapete

şi de himerele mele cu o sută de capete

luni o să iau o supradoză de metempsihoză

 

 

 

 

Poemul neliniştirii

 

nimeni nu poate fi înţeles

cu propria lui înţelegere

de aceea mă gândesc că

nimeni nu înţelege pe nimeni

raţiunea celorlalţi e doar o impresie

trăirile personale adunate într-o fiinţă

stabilesc fiecare impresie despre alte fiinţe

 

nimic nu poate fi văzut doar cu simţul văzului

obiectul pe care-l privesc

e obiectul pe care-l percep

în irealitatea imediată

de sine-stătătorul e preluat de mine-mergătorul

obiectul static în timp ce-l fixez

călătoreşte odată cu mintea

îi imprim imagini, îi modific memoria

îi impregnez povestea propriei vieţi

 

lucrurile sunt aproape oameni

când

lucrurile sunt aproape de oameni

 

ceea ce acţionează din interiorul unei fiinţe

reacţionează simultan în interiorul unui lucru

 

doi oameni diferiţi beau apă dintr-un pahar identic

paharul are transparenţa gândirii

lichidul are gustul momentului

 

doi oameni vor fi întotdeauna diferiţi

asemenea gândurilor

iar apa nu este aceeaşi de la un moment la altul

nici paharele din aceeaşi serie nu sunt identice

cum nici oamenii din aceeaşi specie

 

tot ce e făcut să semene e menit să difere

să capete atâtea puncte de vedere

câte întâmplări încarnate există

 

ceea ce vezi în faţa ochilor

este ceea ce simţi în spatele inimii

 

orice fapt e influenţat de reflexia omului

fiindcă

realitatea reprezintă conţinutul conştiinţei

 

dar cum e realitatea în singura ei realitate

şi nu în multitudinea fiecăruia?

 

până şi această întrebare

cum este ea de fapt?

 

cum este de fapt pessoa

lui Fernando Pessoa?

 

cât de diferit se simţea faţă de sine

diversificându-se până la zeci

şi până dincolo de orice nume-re?

în Alberto Caeiro, Ricardo Reis

Álvaro de Campos, Bernardo Soares

sau în Fernando Pessoa însuşi

 

unde au trăit el şi heteronimii lui?

în irealitatea vieţii

sau în realitatea plăsmuirilor?

 

(titlu preluat după Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa)

 

 

 

 

Lucruri

 

Oamenii simpli fac lucruri

Pe care scriitorii – oamenii complicaţi

Le povestesc în cărţile lor.

Şi aşa află oamenii simpli

Cum merg sau cum respiră,

În cuvinte complicate.

 

 

 

 

Vânt

 

alerg într-un gând

în rând mă împlânt

profund şi plăpând

crescând descrescând

urcând spre căzând

din nou levitând

tremurând delirând

mă împlânt

ca şi când

sunt în cuvânt

şi în mori de vânt

sunt şi nu sunt

 

 

 

 

Umbre

 

Aproape că am uitat să respir,

încercând să-mi construiesc un clopot de sticlă

sub care să scriu.

 

Aproape că am uitat să scriu,

căutând să găsesc în aer

sensul definitiv al cuvintelor.

 

Poate că nu există nici o semnificaţie niciunde

Dincolo de literă nu e decât umbra literei

Aşa cum dincolo de om bântuie înstrăinată

Umbra omului

Fiecare literă îşi are umbra ei

Iar fiecare cuvânt se exprimă prin propria-i umbră

 

Noi suntem umbra cuvântului Noi

De aceea, în lipsa luminii, putem fi văzuţi

Cum umblăm tot timpul separat

 

 

 

 

Printre rânduri

 

Îţi voi da un semn

Îţi voi da un semn de carte

Când voi fi gata să-ţi citesc

Printre rânduri

Cartea pe care am scris-o.

Căci printre rânduri se află

Alte rânduri, cuvinte pe care

Nu le cunoaşte cel ce citeşte

Nici măcar cel care scrie.

Cuvinte pe care

Le descoperi prea târziu.

Sau nu vrei să le descoperi.

Locuri în care nu credeai să ajungi

Sau nu voiai să ajungi.

Printre obiecte din încăperi secrete

Printre ferestre zidite în timp

Printre imagini spoite

Şi pereţi albi ca varul

Printre amintiri în formă de ruine

Printre rătăciri.

Pe străzi sechestrate

De oraşe subterane

La periferii de gânduri.

Cu noapte în loc de zi

Cu smoală în loc de noapte

Cu fabrici de spaime

Cu vise fără scalp

Cu iluzii linşate

De minţi-abatoare.

Printre rămăşiţele vieţii

Devorate sălbatic

De colţi necrofagi.

Printre fiinţe moarte sau vii

Dar toate ca şi moarte.

Printre gunoaie

Şi groparii de la groapa de gunoaie

Printre bălţi cu geamanduri înecate

Printre câini muşcaţi de oameni

Cu remuşcări.

Printre iubiri-încremeniri.

Printre ceea ce ai fost şi nu mai poţi fi

Sau nu mai vrei să fii.

Acolo să mă cauţi când o să-ţi dau

Un semn de carte – cartea pe care

N-am scris-o printre rânduri.

 

 

 

 

Instrument de tortură

 

Sunt în mâna timpului un instrument de tortură:

Otrăvesc lumina cu ochiul meu verde de paris

Silesc oglinda să-şi arate chipul mutilat

Părul încâlcit ca un cleşte smulge

dinţii de lapte ai pieptenelui neajutorat

Sugrum gulerul cămăşii cu gâtul îmbuibat

Coatele înfipte în masa de bucătărie

fac răni vii în ţesutul de bumbac

Hrana îşi întoarce măruntaiele pe dos

la vederea stomacului alterat

Îmbăt paharul cu băuturi triste

lăsându-l pe o margine de masă unde cioburile cad

Închid în robinet picătura chinezească

şi fac chiuveta să înnebunească

Îi bag aragazului flăcări în ochi

arzându-i privirea clocotindu-i vederea

Înjunghii cuţitul cu inima

Înăbuş perna cu faţa-mi asasină

Şi astfel mai extermin o zi într-un singur act

Pregătind pentru următoarea un alt fel de rapt.

 

În casa mea pereţii aveau urechi şi ferestrele ochi

dar într-o zi le-am tăiat şi în alta i-am scos

În dulapul meu sunt molii mâncate de haine bizare

În mine sunt curse de prins păsările rare

 

Sunt un instrument de tortură cu mâinile mânjite de timp:

Împlânt cu disperare fiecare minut în vintre

Şi ucid tăcerea cu gloanţe de cuvinte.

 

 

 

 

Cel mai bine

 

cel mai bine e

 

să respiri

şi atât

 

să priveşti

şi atât

 

să exişti

şi atât

 

iar într-o zi

 

să mori

şi atât

 

 

 

 

Mansardă cu vedere spre Cioran

 

Dacă aş avea o mansardă

I-aş închiria-o numai lui Cioran

Fără nici un ban

I-aş cere poate în schimb

Să întindă mâna şi să-mi ia din cer

Un revolver

Să înalţe braţul şi să ia din Univers

Ultimul vers

 

 

 

 

Violoncel

 

Camera îşi aşteaptă transfigurată muzica de cameră

Degetele mele cad în transă pe coarde imaginare

Bat clipele, pulsând într-o suită de inimi tresăririle

Toate lucrurile ating vibraţii, cheamă preludii

Şi cerşesc împreună cu mine sufocarea în emoţie

Odată cu sunetele lui, grave şi intime

 

 

 

 

Mereu

 

privesc cu un aer naiv cum

din trup se iscă un rogvaiv

se prelinge pe încheietura mâinilor

până la coate până la glezne

dincolo de rima cuvântului poate

cuţitul îşi mestecă obosit lama

mentolată

o ceapă plânge când e tăiată

în bucătărie aterizează printre pahare

farfurii zburătoare

un gândac intră pe geam

îmi spune că a fugit

din metamorfoza lui kafka

în care a stat o sută unu ani

aşteptând să-mi intre pe geam

îmi spune îmi tace îmi apune

mă îndrăgostesc de gândac

apoi el îmi mărturiseşte

că mă iubeşte dintr-o poezie

pe care am scris-o acum

şapte mii de ani

sau o mie

pe când aveam aripi de iasomie

ploaia se îneacă

la picioarele mele

salvând o treaptă

peste nouă luni

şi nouă sori

se naşte un curcubeu

numit mereu

 

 

 

 

Ştiu

 

Visez

Fără să ştiu că

Dorm.

Cu ochii închişi

Zbor

Până în realitate

Cad.

 

Stau

Fără să ştiu că

Merg.

Lucrurile pe lângă care

Trec

La sfârşitul zilei

Dispar.

 

Merg

Fără să ştiu că

Alerg.

Mă aşteaptă un stop

Cardiac

La fiecare capăt de

Drum.

 

 

 

 

Mel Kadel

 

„I wish my brain had a map to tell me where my heart should go.”

 

deşi e sărbătoare

îmi cos aripile cu acul albinei lucrătoare

ea îmi pregăteşte o ceşcuţă cu miere

apoi zbor până la primul nor

decupez din el oiţa pe care o trimit pe pământ

să mântuiască turma

cobor şi eu să-mi iau guma

din gumă fac un balon şi ajung pe al doilea nor

din care picur o ploaie de vară

mă-ntorc pe o stea căzătoare

iau în braţe cea mai mică băltoacă

şi o ţin strâns la piept până se evaporă

la picioare, altă băltoacă

copacul se apleacă să bea apă

visez cum copacii merg în papuci de casă, prin lume

iar oamenii cum prind rădăcini în locul lor

apoi cum se usucă şi mor

fiindcă nu ştiu să se pună în coaja arborilor

uneori îmi imaginez că pătez

toate hainele gri ale oamenilor cenuşii

cu sos de iarbă şi zeamă de cer

cu supă de rodii şi piure de stele

cu tort de portocale şi de gălbenele

iar mintea, dacă le-o găsesc

cu curcubeul le-o vopsesc

în realitate merg mai departe

întâlnesc pe drumul de cristal un câine pal

ne jucăm împreună o săptămână

când am plecat, devenise un căţel colorat

mă ajunge în galop un cal în galoşi

mă uit în ochii lui, cu privire de copil

şi calul se transformă într-un cal înaripat

eu mă transform într-o privire şi mai mică

pe drumul de clepsidră întâlnesc o efemeridă

fericită că are timp

pe drumul de aici întâlnesc un licurici

care îmi spune versul luminii

mă opresc acolo, lângă cheia solo

construiesc din plastilină alunecătoare

un tobogan pentru furnici

şi altul în cosmos pentru copiii care ştiu să zboare

numai când sunt mici

 

înainte de culcare

mătur tot praful de la orizont

şi îl ascund sub preşul de la intrare

apoi stau pe preş şi privesc zarea lună

dar preşul stă pe un deal de praf

care îmi înghite casa ca pe o alună

mi-aş fi dorit un deal în spatele casei

aşa că îmi fac o casă într-1 copac

îmi pregătesc pantofii de lac, cu roţi de bicicletă

ca să ajung la răsărit înaintea soarelui

îmi pun capul pe pernă

şi ies din el o mie de păsări

care îşi fac cuib în camera mea de fotografiat

după ce ascult povestea biscuitelui meu

adorm pe un pat de şoareci imaculat

 

în fiecare dimineaţă când mă trezesc

părul meu infinit intră în tot felul de încurcături

două mâini de chirurg îl desfac

două mâini de vrăjitor îl prefac

într-o corabie de noduri

privesc din copac în copac

afară e un viitor disperat

 

 

 

 

Melancolia  

 

Crengile moarte

Ale copacilor vii

Porniseră cu paşi

Monstruoşi

După mine

Mă prindeau

Înlănţuiau

Abia îmi puteam

Mişca picioarele

Se ramificaseră

Ca o angoasă

În jurul meu

Târâtoare

O plasă de liane

M-a împresurat

S-a agăţat de glezne

S-a încolăcit pe trup

Până la spirit

Prin iarba care

Devenea neagră

Rochia mea albă

Cu trenă de noroi

Prindea rădăcini

Eram propria mea

Fantasmă

Încremenită în atom

Presimţeam

Dezintegrarea

Într-o criptă

Cobora ca o relicvă

Sufletul criptic

Călcam pe urmele mele

Neexplorate

Nu ştiai

În care mileniu

Să mă aştepţi
Melancolia mea

Ca o planetă albastră

Venea să lovească
Pământul pe care

Locuiai tu

 

(după „Melancholia” lui Lars von Trier)

 

 

 

 

Fir

 

E cel mai mare îngheţ al tuturor anotimpurilor

primăvara a îngheţat vara a îngheţat toamna

ciorapii mei din lycra s-au prefăcut în iarnă

flori de gheaţă ascund în triunghiul coapselor

mă strâng în mine ca un ghem de aţă de zăpadă

de frig şi singurătate ciorapilor li se duce firul

până ce firul deşiră până ce firul înşiră tot ciorapul

a trebuit să-l las la remaiat împreună cu mine

n-am putut să dau drumul firului

ce drum ar fi avut pe un asemenea vifor

aşa că m-au cusut şi pe mine

mi-au cusut până şi limba de cerul gurii

cerul ăsta nu e ca celălalt

pe vremea când ciorapii mă răsfăţau în mătase

un omuşor care se crede stalactită

atârnă ca un ţurţur trist de faptul că exist

 

 

 

 

Siberia

 

Toate liniile vieţii mele

Se spânzurau

Cu aceeaşi funie

În podul palmei

O lamă traversa

Prin încheietura mâinii

Îndreptându-se către nord

Capul se rostogolea

Sub toporul trenului

Pe singura linie

De cale ferată

Rămasă în viaţă

După Karenina

Trupul bântuia

Decapitat de memorie

Prin braţele unor străini

Pe care i-am iubit cândva

Timpul ne târa

Fără urmă Fără sens

La kilometri depărtare

De pământ

Spre locul celui

Care ne ţinea

Suspendată ca o tinichea

De podul palmei

Soarta

 

 

 

 

Elemente

 

Cu toate pietrele pământului în pantofi,

Către universul numeric al lumii,

Pitagora merge.

Cu toată apa mărilor în plămâni,

Thales înoată.

Cu focul mistuind din patru zări fiinţa,

Heraclit arde.

Întrupat de aer, Anaximene levitează

Sfârşit, dar infinit.

Empedocle face toate acestea

Visceral–fluidal–mental–fundamental.

 

Poate eterul

Să fie calea spre al cincilea element

 

Dacă unicul element nu va fi fost apeironul

Poate cineva

Să explice într-o zi geneza lucrurilor

 

 

Poate doar Dumnezeu

Când va fi în elementul său

 

 

 

 

Zen

 

contemplaţia mea mistică

meditaţia mea filozofică

iluminarea mea interioară

 

urmează

modelul clopoţelului zen

fără limbă

 

 

 

 

Reluare

 

Azi o să reiau de unde am rămas ieri

Ieri... nu ştiu ce am făcut...

Am zăcut

M-am gândit din plin

Am privit în gol

Am înţeles un lucru

M-am cutremurat

Cu 5,3 grade pe scara Richter –

Au anunţat

Am deschis televizorul

Am închis televizorul

Am ascultat nu ştiu câte muzici

Am trecut prin nu ştiu câte stări

Am văzut nu ştiu câte filme

Am trăit nu ştiu câte vieţi

Am citit o carte de nu ştiu câte pagini

Cu nu ştiu câţi ochi

Am tăcut oclusiv

Am strigat imploziv

Am aruncat toate hainele de pe mine

Şi m-am culcat între secunde circumcise

Am împuşcat o mie de cai verzi pe pereţi

Toţi cu fractură de vise

 

Fiecare azi e o reluare a zilei de ieri

Mâine nu e ceea ce speri

 

 

 

 

Un adevăr

 

Oricât mi-aş dori

Să nu încep şi poezia asta cu o negaţie

 

Nu există iubire fără pierdere

Fiecare lucru sau om găsit

Se vor pierde în timp

Puţin câte puţin

Până la dispariţia totală

 

De aceea singurele lucruri care nu se pierd

Sunt lucrurile negăsite

Ori neiubite

Iar singurul om care rămâne până la capăt cu tine

Eşti tu

Nu ai unde să pleci mai departe de umbra ta

Fiind deja aici nu a trebuit să te cauţi şi să te găseşti

Sunt poate lucruri în care te regăseşti

Dar nu e acelaşi lucru

 

Cel care caută e posibil să găsească

Dar e imposibil să nu piardă

 

Dacă trăieşti fără iubire

Nu pierzi nimic

 

Există două sensuri aici

Şi uneori merg în aceeaşi direcţie

 

Apoi există şi alte feluri de iubiri

Care se păstrează nesăvârşit în acest fel al lor

 

E ca atunci când poţi avea orice

Fără să-ţi aparţină nimic

 

Şi nu ai nevoie de cineva

Ci doar de o iniţială

Pentru ca un lucru nesăvârşit să fie desăvârşit

 

Iar când nu ai chef de iluzii

Poţi să cauţi un adevăr

 

 

 

 

Scara

 

uneori când ies din casă

port cu mine o scară

pe care urc și cobor.

de la înălțimea luminii

văd pământul

și din groapă

văd soarele.

și tot urc spre coborâre

și tot cobor în urcare.

apoi întorc scara invers

ca să văd și altfel

 

 

 

 

Memorii

 

Aveam optsprezece ani-lumină
În jur era alb Pereţii se reflectau în halate

Înăuntrul lor Negru Noapte Nici o reflecţie

Mi-au spus să aduc o mostră de respiraţie

Dacă se va întâmpla să mai respir
Am plecat O oglindă de pe hol

Mi-a cerut să suflu în ea Moarte
Afară curgea un anotimp dintr-un alt timp
Uşa părea o secundă prin care treceam

Lumea se deschidea la ultima pagină
Cu o operaţie pe cord
Pământul era aşa cum nu-l ştiam
Drumul şerpuia spre mine

Ca un S care m-a otrăvit
Halucinaţiile m-au încolăcit
Visam că sunt regina nopţii Nicotiana

 

O săgeată s-a oprit Şi m-a întrebat ceva

Intrând în vorbă cu carnea mea

Acasă mă aştepta arcul

 

Mi-a sărit în cale Mi-a spus că mă vrea

Până în ultima lui zi pe Terra

 

Trupul meu era un vers rar

Pe cer o lună de miere

Întâmplarea ieşea din tipar

Mă simţeam o ţintă vie

 

Viaţa atârna în spaţiu greu

De aţa lui Dumnezeu

Ca o planetă de sicrie

 

 

 

 

La iarbă verde

 

la iarbă verde e totul mai frumos

e linişte în cosmos

nimeni nu plouă, nimeni nu bate vântul

se îndrăgosteşte cerul de pământul

prin aer trece o stare de bine

o chem şi vine la mine

o nesfârşită pace iese din carapace

învăluie orizontul într-un fel de gâdilat

îmi simt sufletul catifelat

apar lucruri nevăzute în minte

îmi fac cu mâna mulţimi de cuvinte

le zâmbesc şi le promit că le scriu

totul are sens, nu există nu ştiu

soarele e viu

pe obraji port flori de mac

fluturii au oameni în stomac

 

 

Şi oamenii zboară, şi zboară

Odată cu fluturii, odată cu timpul

Şi oamenii visează la iarba verde

Care îi scoate din case, din lumea reală

Şi insuficientă

 

 

 

 

Sinergie

 

Spaimele mele cu chip

Se deosebesc

De spaimele mele fără chip...

Deşi, după atâtea vizite,

Anunţate sau neanunţate,

Le-am văzut şi celor din urmă chipul.

Viaţa mea cu mască

Şi viaţa mea fără mască

Se întâlnesc ca două vieţi

Care se deosebesc

În lucruri ascunse sau la vedere,

Ambele la fel de grele.

Până şi sinele meu,

Ştiut doar de mine,

Poartă o mască

Să se deosebească

De sine.

 

(despre spaimele cu chip și spaimele fără chip – M. Heidegger,
G. Liiceanu,
Scrisori către fiul meu, cap. IX)

 

 

 

 

Păianjenul cu crucea mea

 

azi am privit un păianjen

cum ţesea o pânză

de un metru şi

şaptezeci de centimetri

am stat nemişcată

până a terminat

 

câteva săptămâni

am stat nemişcată

 

apoi nici păianjenul

nu s-a mai mişcat

 

doar m-a privit

 

 

 

 

Cădeam

 

Cădeam din cer

în apele pământului

Cădeam în foc

 

Apoi m-am ridicat

am tras tot aerul în mine

Și aerul a tras în mine

 

 

 

 

Vid

 

Între spaţiul care nu conţine nimic

Şi spaţiul care conţine aer

L-aş alege pe cel pe care l-aş înţelege

Ca vietate aerobă înţeleg nimicul

Cu nările pâlnie

Cu plămânii ciuliţi

Respir. Nimic

Inspir nimic

Între nimicul creat de mine

Şi aerul pulsat de tine

Aleg cuvântul lipsit de gânduri

Ideea fără literă

Pustiul fără profeţi

Deşertul fără oaze

Vidul zilelor

Ca o pierdere a nimic

Ce putea fi găsit

 

 

 

 

Necuvinte

 

Nu o să-ți scriu poezii de dragoste

nu pot să reproduc sunetul ploii

culoarea frunzelor

când își schimbă culoarea

la capătul foii

Nu o să-ți scriu poezii de dragoste

apoi o să mă ridic din cerneală

cuprinzând timpul alienat

în memorii impregnat

de ultimii tăi ochi buze mâini

de ceva ce nu are nume

și nu se va numi

decât atunci când nu vom ști

Nu o să-ți scriu poezii de dragoste

corpul de literă migrează în suflet

sensul e o metaforă geometrică

din care te compun

pe când mă descompun

în unghiuri infinitezimale

și în nici o cale

Nu o să-ți scriu nimic de dragoste

printre cercuri mute și linii surde

dincolo de amnezie

există un triunghi unde pătrunde

ultima poezie

 

 

 

 

Om de lut

 

mâncasem argilă

și băusem apă

făcusem din mine

un om sedimentar

ca să uit că sunt

nu trebuia decât

să fiu ca lutul

în mâna olarului

 

 

 

 

Obsesie

 

de câte ori mă uit pe geam

trece un om

care seamănă cu mine

până și la trecut

noaptea trece o mașină

care seamănă lumină

camera se aprinde în două

cercuri întrepătrunse

farurile mă reflectă

în imagini descompuse

privesc fix pe geam

din afara geamului meu

privesc neîncetat în camera

prin care trec eu

și o mașină în urma mea

 

 

 

 

Aproape toţi

 

Toţi oamenii care locuiesc la mine în cap

cu care mă trezesc zilnic şi adormim împreună

şi de multe ori mă ţin trează până când

învăţ fiecare insomnie pe de rost

până ce toate insomniile devin una singură

de nestăvilit

 

Toţi oamenii care locuiesc la mine în cap

şi-au amenajat un spaţiu al lor în anatomia mea

şi un timp al lor

ei vin pe rând să-mi spună lucruri

şi eu să le spun lor

şi nici unul nu pare să mă cunoască

deşi toţi locuiesc în capul meu

 

Toţi oamenii care locuiesc la mine în cap

trăiesc mai degrabă după regulile lor

decât după ale mele

fiecare are obiceiurile lui

dar parcă devin şi ale mele

 

Toţi oamenii care locuiesc la mine în cap

mai ies câteodată de-acolo

uneori îmi coboară pe tâmple şi rămân agăţaţi

ca nişte gânduri agăţătoare

dacă nu cumva îmi cad pe obraji

şi se prind de inimă

şi cu greu se desprind

şi mai sunt oamenii care stau

în cea mai ascunsă celulă a creierului meu

ca într-o celulă

 

Şi toate întâmplările din viaţa mea

stau tot în capul meu

în chip de oameni

 

Toţi oamenii care locuiesc la mine în cap

şi pe care îi întâlnesc câteodată pe stradă

alteori prin vise mai frumoase mai urâte

iar pe alţii nu-i întâlnesc niciodată

de parcă n-ar exista pe faţa pământului

de parcă n-ar exista decât în capul meu

chiar mai rotund decât pământul

din care cresc şi se ofilesc atâtea capete

 

Toţi oamenii care locuiesc la mine în cap

şi care vor pleca atunci când voi pleca şi eu

sunt până la urmă oameni de treabă

în fiecare zi îmi dau de lucru

 

 

 

 

Într-o noapte

 

vecinul de vizavi

m-a rugat să-i împrumut

nişte zile

El nu mai avea

I-am dat câteva într-o pungă

 

De-atunci nu l-am mai văzut

 

 

 

 

Ultimele zile din viaţa mea

 

Era o lumină roşie în casa mea

Semaforul o singură culoare sângera

Viaţa cu greu traversa

Păianjenul pe pânza lui Chagall cobora

O plasă în Casa Albastră îşi ţesea

Căutam ceva pentru durerea mea

Aşteptam o mână să mi-o ia

Scormoneam după cer în duşumea

Ochii îmi curgeau dintr-o cişmea

Iluzia se lipea de mine ca o caramea

Căutam ceva dar biografia nu găsea

Înghiţeam versuri pentru durerea mea

Înghiţeam cu pumnul versuri înghiţeam

Până adormeam fără rimă de durere

 

 

 

 

Postum

 

Sunt zidită în propriul meu creier

Dar nu zidarii mi-au făcut asta

Sunt închisă în propriul meu pântec

Dar nu chirurgii m-au uitat acolo

Sunt fără viaţă

Dar nu funebrii mi-au luat-o

Nimeni nu e vinovat

Dar nu ştiu cine mi-a lăsat

Din neatenţie-n fiinţă

O cărămidă, un ac şi un sarcofag

 

 

 

 

Extatic

 

sunt zile în care incandescenţa nimicului

modelează până la cea dintâi formă eul

arzându-i toate impurităţile până la miezul pur

şi-atunci sunt ceea ce sunt fără să ştiu că exist

particule de nefiinţă armonizează întregul

mă dizolv în vaduri interioare ca o pilulă de neant

comprimându-mă în stări necuprinse

asimilând instinctiv miriade de sensuri

astfel mă trezesc că umblu desculţă prin lume

topindu-i sub tălpi săgeţile otrăvite

şi transformându-le în raze extatice

 

 

 

 

Cât

 

cât de simplu

voi deveni

ceea ce eram

înainte de a fi

 

când vedeam

ceea ce auzeam

atingând

doar prin gând

 

şi nu aveam

nici o veste

despre ceea ce

este

 

 

 

 

Nu sunt eu

 

De multe ori uit că nu sunt eu

în felul meu de a fi

şi asta mă face să mă gândesc

dacă ceilalţi oameni uită cine sunt

 

Eu nu sunt fiinţa care mă ştiu

ci rezultatul unor calcule matematice

în care m-am adunat, m-am scăzut

m-am înmulţit şi împărţit

după cum au dictat:

 

Istoria ţării în care m-am născut

Destinul familiei în care am apărut

Întâmplările prin care am trecut

Substanţele chimice din creier

Surplusul sau carenţa de cer

Condiţia omului pe pământ

Fiecare cuvânt

Timpul probabil

Răul abominabil

Fazele lunii

Defazajele lumii

Aşezarea planetelor

Mersul maselor

Zodia şi ascendentul

Cearta cu prezentul

Astrologia

Numerologia

Chiromanţia

Cartomanţia

Frenologia

Fizionomia

Religia

Păcatele ancestrale

Bolile ereditare

Arborele genealogic

Pomul ontologic

Moştenirea genetică

Fuga frenetică

Loteria vieţii

Pariul cu pereţii

Factorii de mediu

Politica fără remediu

Energia locurilor

Vibraţiile oamenilor

Întâlnirea cu ceilalţi

Despărţirea de ceilalţi

Legile nescrise

Căile închise

Entităţile nevăzute

Karma vieţilor neştiute

 

Ca într-o rimă perpetuă

toate formulele astea

sunt conectate între ele

până la sânge

 

Într-un fel eu sunt tot ceea ce

alte lucruri au stabilit pentru mine

 

În alt fel, inexistent, sunt eu

 

 

 

 

Nimic II

 

dacă azi se preface-n ieri

şi unde ai fost în nicăieri

atunci nu rămâne să zic

decât nimic după nimic

 

 

 

 

Anexă

 

cu toată lumea asta mică

ce greu se poate ajunge la altă fiinţă

poate tocmai pentru că e atât de strâmt

orice sentiment pe lume

şi nu te poţi mişca

fără să rupi sau să strici ceva

şi chiar fiinţa din faţa ta e o strâmtoare

şi te strecori prin ea

până se cerne eul şi se separă de eu

ea de el el de tine tu de el

eu tu mine tine meu tău

totul se cerne de la sine

sinele văzut se separă de cel nevăzut

spaimele cu chip de cele fără chip

impur de pur

infinit de finit

poveste de veste

se cerne totul de tot

aşa cum se cerne laptele praf

până nu mai rămâne nimic

 

 

 

 

Rutină

 

Încă o zi în care

cineva aşteaptă să fie salvat

de o întâmplare

de o femeie

de un bărbat

Paşii văzuţi calcă

peste cei nevăzuţi

Umbra cade la fel

peste lumină

Trupurile acoperă trupuri

schimbând o carne cu alta

schimbând un pat cu altul

Cerul e din ce în ce

mai greu asamblat

Pământul din ce în ce

mai populat

Şi nimeni nu salvează

pe nimeni

 

 

 

 

Apă

 

Am consumat toate posibilităţile

Cele pe care le aveam

Şi cele pe care nu le aveam

M-am reîncarnat de mai multe ori

În aceeaşi viaţă

De fiecare dată altfel te-am aşteptat

Dar la fel de mult

De fiecare dată altfel te-am iubit

Dar la fel de intens

Vei veni într-o zi când nu vei mai fi necesar

Precum îngerul

Vei veni într-o zi când prea târziu se va dizolva

În ochiul meu în formă de lacrimă

În trupul meu – sută la sută apă

Şi nu va rămâne nici posibilitatea asta

 

 

 

 

Viavgor

 

curcubeul

mă absoarbe

sugativ

îmi ţese la gene

tiv

ochiul lui

rogvaiv

 

 

 

 

Crusta soarelui

 

crescusem destul de mult

ca să văd de la înălţimea aceea

că toate drumurile duseseră

într-un singur punct

vizibil de la orice înălţime

 

cât timp mersesem de la un capăt

la altul şi de la altul la un capăt

ca să ajung aici la început

unde sfârşitul e la fel

nu mă gândisem la nimic

 

nu mă gândisem deloc la

nimicul spre care au dus

toate sensurile toate arderile

ce au scos la lumină

semnificaţiile cele mai înalte

 

crescusem destul de mult

ca să văd totul de la nivelul

soarelui ars de aşteptare dar

poate că nu au nici un sens

lucrurile care se întâmplă cu un sens

 

 

 

 

Neliniște

 

Sunt momente în viață

precum cele din moarte

mult prea coapte

Și te uiți în oglindă

când cel din oglindă

se uită în gol

dacă nu la un perete

la o piatră la un pom

Când cel din oglindă

se uită în altă parte

Și te afli pe un drum

dacă da sau dacă nu

ești în fața unui zid

și te uiți în sinea ta

ca în ochii unui om

ambalat în vid

Te păstrezi pentru ceva

dar neliniștea pătrunde

Ca un punct viu

într-un punct mort

Și-atunci te întrebi

așa cum ți-ai răspunde

 

Oare

 

urmează ceva mai bun

sau asta a fost tot

 

 

 

 

Răspuns

 

cu fiecare zi

se termină

şi începe ceva

în continuitatea

a ceea ce este

o întrebare

fără răspuns

 

 

 

 

Colecţionarul de cuvinte

 

de la sfârșit am ştiut că o să fac asta

în fond eu nu fac decât să adun cuvinte

să le iau de pe unde umblă ele

aşa prin mintea pământului

să le despart de cine le însoţeşte

iubeşte urăşte

să le aduc împreună cu alte cuvinte

iubitoare urâtoare

şi să le aşez într-un rând

într-o poezie în care n-au mai fost

deşi totul a mai fost

dar poate că a fost invers

poate că poezia asta începe de la sfârşit

 

 

 

 

Neloc

 

Ceea ce simt

nu ajunge cuvânt

ci rămâne în urmă

şi se pierde prin mine

aşteptând să se exprime

în altceva

greu de existat

 

Ceea ce sunt

nu este în ochi

ci se ascunde

într-un cerc mai rotund

unde oamenii nu pătrund

unde cartea mă răsfoieşte

devenindu-mă

 

Ceea ce simt e ceea ce sunt

în locul din lipsa mea

 

 

.