Cronică de film

 

 

Am scris o singură cronică de film, în aprilie 2013, când Cristian Tudor Popescu (critic de film atipic, tranşant şi ataşant) ne-a invitat, pe toţi cinefilii emisiunii CineTePrinde, să îi trimitem impresii despre acest film. Am încercat, dar nu ştiu dacă mi-a ieşit.

 

(Sigur nu mi-a ieșit. Recitind textul după un timp, mi-am dat seama că e cam patetic – nici nu putea fi altfel, filmul m-a impresionat crunt. Acuma, depinde și de cum citești filmul, ca să vezi textul.)

 

 

 

The Turin Horse (2011)

Béla Tarr (regizor, co-scenarist)

(Regizorul a declarat că acesta ar fi ultimul său film.)

 

Dacă un film nu-ţi poate schimba realitatea, ci te duce poate într-o altă temporalitate, afectivă, acesta o face. Pentru cel puţin 146 de minute. Personal, a doua zi mă aflam în acelaşi film. Un film despre doi oameni, un cal, cartofi fierţi şi vânt. Cum să faci o capodoperă din asta? Şi totuşi asta a ieşit.

 

Încă de la început, din primele secunde, odată cu apariţia acelui animal venit parcă din lumea umbrelor. Cadrele lungi – în care camera urmăreşte acea fiinţă învolburată, acea splendoare a tenebrelor – împresoară ochiul. Un intro vizual care supune din start privitorul. Rareori vezi acestui tip de imagine dându-i-se o particularitate mai expresivă – unghiurile din care e filmat personajul necuvântător par să-i transmită gândurile. Animalul are ceva care te face să laşi pe plan secund oamenii. Calul şi violoncelul par două spirite îngemănate. Coloana sonoră a filmului duce în spate povara calului. Apoi, pe cea a omului. Pentru că, mai târziu, omul ia locul animalului.

 

Să fie şase zile ale Facerii şi, totodată, ale Desfacerii – într-un şi dintr-un automatism psihotic? Să fie atunci şi patru elemente: alb-negrul, tăcerea, vântul şi violoncelul. Cele patru elemente ale filmului lui Béla Tarr şi derivatele lor: alb-negrul (cu griurile şi umbrele); tăcerea (cu gesturile tacite şi tocite, enunţând secătuirea sufletească); vântul (cu vuietul năprasnic, praful şi frunzele); violoncelul (cu drama şi suferinţa, cu alienanta repetabilitate a zilelor, redată de sunetele repetitive).

 

Un film fotografic şi sonic. Un colaj omogen de fotografii sonore. La nivelul unei asemenea intensităţi artistice, planurile se întrepătrund, simţurile se confundă. Văzul trece în auz. Vântul, în chip de praf şi frunze, devine vizual, iar aburul care iese din cartoful fiert devine sonor, ca vibraţia care topeşte aerul în jurul ei. De-o imagistică senzitivă, aburul cartofului te frige, simţi în degete şi în gură senzaţia de arsură, de opărire. E un film fotografic, chiar în afara cadrelor statice – nu alb-negrul, cât tăcerea reuşeşte să facă asta. Şi violoncelul – un alt instrument nu ar fi reuşit să reproducă atât de intim lăuntricul (să fie oare şi un contrabas acolo, să fie basul violoncelului?).

 

La sfârşitul zilei a doua laitmotivul violoncelului e transpus în sunet de orgă. Orga, instrument al catedralei, aduce în plus semnificaţiile ei. Chipul fetei la fereastră, din finalul zilei a patra (după încercarea nereuşită de a părăsi acel loc dezlocuit, în care apa din fântână şi lumina din lampă refuză să mai rămână) – obsesivă imagine, la început înfricoşătoare, înşelătoare, planul îndepărtat creând iluzia optică a mutilării, a unei fizionomii desfigurate. Apoi camera se apropie. Aici, chiar şi mişcarea dăinuie pe retină ca un cadru static, ca o natură moartă. Dacă până atunci personajul din spatele ferestrei privea pustiul, acum pustiul priveşte personajul.

 

Nu ai cum să ieşi din acest film, nici tu nu poţi părăsi locul. Eşti într-un fel de transă alb-negru. Urmăreşti hipnotizat de undeva din afara ta, din afara noţiunii de cinematografie. Însă, paradoxal, e un film care te aşază în tine, te face să cobori în nucleul Fiinţei. Un film care duce la uitarea în sine. Când se termină filmul, eşti tot acolo. Nemairămânând nimic de spus despre Dumnezeu, oameni, cai, lemn şi pietre. Ce s-ar putea spune mai mult decât monologul atotcuprinzător al lui Bernhard, personajul întrupat din vânt. Sau poate reîncarnat din Nietzsche.

 

Un singur lucru m-a scos pe alocuri din transă: vocile celor doi (tată şi fiică), liniare, neşlefuite. Nu ştiu, poate că aşa trebuia să fie – glasuri statice, stătute. Animalul, condiţionat la tăcere, spune mult mai mult decât vocea umană în acest film. Vocea naratorului însă – esenţială în introducere pentru descifrarea ideii de la care a pornit filmul – are un ton distinct.

 

Când te uiţi la un film şi uiţi că te uiţi la un film înseamnă că regizorul a ajuns la nucleul noţiunii de cinema, şi că tu ai acces la acest nucleu. Un film tulburător, al percepţiei sensurilor adânci.

 

A doua zi, duminică, am fiert un cartof, precum personajele din film care mâncau un singur cartof în fiecare zi. Fără a crea nici un efect special spun asta – un singur cartof aveam în casă. Şi, în timp ce urmăream trailer-ul pe IMDb, apoi muzica lui Mihály Vig, pe youtube, am mâncat cartoful. Cu o singură mână. Stânga.

 

 

 

The Turin Horse – trailer

http://www.imdb.com/title/tt1316540/?ref_=fn_al_tt_1

 

Mihály Vig – muzica filmului The Turin Horse

http://www.youtube.com/watch?v=TUBoeyx-SzU

 

Storyline (sursa IMDb)

“1889. German philosopher Friedrich Nietzsche witnessed the whipping of a horse while traveling in Turin, Italy. He tossed his arms around the horse’s neck to protect it then collapsed to the ground. In less than one month, Nietzsche would be diagnosed with a serious mental illness that would make him bed-ridden and speechless for the next eleven years until his death. But whatever did happen to the horse? This film, which is Tarr’s last, follows up this question in a fictionalized story of what occurred. The man who whipped the horse is a rural farmer who makes his living taking on carting jobs into the city with his horse-drawn cart. The horse is old and in very poor health, but does its best to obey its master’s commands. The farmer and his daughter must come to the understanding that it will be unable to go on sustaining their livelihoods. The dying of the horse is the foundation of this tragic tale.”

 

 

 

O completare

The Turin Horse m-a dus cu gândul la Nunta de piatră – segmentul Fefeleaga, în regia lui Mircea Veroiu.

 

Sinopsis Nunta de piatră (1973)

Filmul este realizat după două povestiri de Ion Agârbiceanu (prima parte a filmului, Fefeleaga, scenariul şi regia Mircea Veroiu; partea a doua, La o nuntă, scenariul şi regia Dan Piţa). Acţiunea filmului se petrece în zona auriferă a Ţării Moţilor, la începutul sec. XX.

 

„Mediu-metrajul Fefeleaga surprinde prin sobrietate, prin esenţializare. Deşi conţine elemente de suprarealism, Mircea Veroiu ne propune aici un realism simbolic, poetic, de dimensiuni mitice şi sugestii biblice. [...] Femeia, zilnic urcând şi coborând muntele abrupt şi stâncos, făcând parcă împreună cu mârţoaga o unică fiinţă a suferinţei, străbate un traiect existenţial tragic, un drum al Calvarului, al Golgotei. Ea pare o tragediană antică, în tăcere urmându-şi implacabilul destin, o rugătoare, un Sisif feminin condamnat unui supliciu zilnic, unei cazne continue, o Ioana d´Arc. Sensul filosofic şi religios al acestui film este că, prin asumarea vinei, prin mărturisire, omul ispăşeşte şi se răscumpără, jertfa fiind aici propria-i fiică. Cu o culoare locală exemplară – universul nostru ţărănesc, tradiţional –, filmul se deschide cu generozitate universalităţii prin exprimare şi prin valoarea lui estetică. Nu este de mirare că ambele mediu-metraje au fost achiziţionate de Muzeul de Artă Modernă din New York. Prin puritatea limbajului cinematografic, acest film ne aminteşte de Luchino Visconti, de Louis Malle. [...]” (Mircea Dumitrescu)

 

 

.