Metafizicale 1(reflecţii, aforism, confesiune, jurnal)

 

 

Cuvânt înainte, cuvânt înapoi

Primele metafizicale mi-au venit în minte prin anul 2002. În toți aceşti ani, fragmentari, în care s-au ivit zeci de capitole şi sute de pagini, percepţia mea asupra unor lucruri s-a modificat. Astfel, multe din cele spuse de mine au fost spuse de altcineva. Şi-apoi, ceea ce scrie un autor nu-l reprezintă doar pe el. Uneori o voce îţi dictează, şi tu scrii. Alteori, alte voci. Fără să ştii că la capătul lor eşti de fiecare dată tu, în ipostaza tuturor vocilor tale.

 

 

Capitole

 

1.

2. Iubire

3. Viaţă. Moarte

4. Bine. Rău

5. Război

6. Suferinţă

7. Sinucidere

8. Fericire. Nefericire

9. Singurătate. Solitudine

10. Tăcere

11. Depresie

12. Insomnii

13. Vis. Somn

14. Zbor. Cădere

15. Familie. Copilărie. Procreare

16. Şcoală. Învăţământ

17. Cuvânt. Scriitori. Carte

18. Artă. Creaţie

19. Nebunie. Normalitate

20. Personalităţi

21. Televiziune. Persoane publice. Public

22. Publicitate

23. Om. Oameni. Lume

24. Oameni. Câini. Nervi

25. Capitolul Urii

26. Românism. Comunism. Trăirism

27. Serviciu. Bani

28. Ambiţie. Oportunism. Compromis

29. Convingeri. Fanatisme

30. Incertitudine. Relativism. Scepticism

31. Gândire. Comunicare

32. Creier. Minte

33. Memorie. Amintiri. Uitare

34. Conştiinţă. Subconştient

35. Autosugestie. Revelaţii

36. Decorporalizare. 21 de grame

37. Realitate. Iluzie

38. Adevăr. Minciună

39. Cunoaştere. Necunoaştere

40. Prezent. Trecut. Viitor. Timp

41. Soare. Lună. Zi. Noapte

42. Pământ. Univers

43. Muzică

44. Film

45. Artele spectacolului

46. Arte vizuale

47. Vegetarianism. Veganism

48. Restaurante. Cultura“ mâncatului în public

49. Femei. Bărbaţi

50. Insectar

51. Inimă

52. Frumuseţe

53. Libertate

54. Inutilitate

55. Întâmplare

56. Nume

57. Generalizări

58. Metafizică

59. Eu

60. Diverse

 

 

 

 

2. Iubire

 

Uneori iubesc pe cineva care nu există. Poate că nici eu nu exist pentru cel ce mă iubeşte.

 

Orizontul uman este infinit. Astfel că probabilitatea de a-l întâlni pe celălalt e zero.

 

Tot universul conlucrează pentru ca doi oameni să se întâlnească. Şi pentru ca ei să se despartă.

 

Fiecare Eu şi fiecare Tu ne întâlnim ca să devenim Noi şi să ne despărţim.

 

Tu şi Eu – două silabe unice, până în momentul contopirii lor.

 

Două jumătăţi pot fi perfecte pentru stadiul de jumătăţi, pe când un întreg nu poate atinge nicicând perfecţiunea.

 

Despre marea întâlnire cu persoana potrivită pot spune că fiecare avem mai multe persoane cu care ne potrivim. Desigur, cu nici una până la capăt.

 

Ca o iubire să fie dragostea la care visezi, trebuie ca aceasta să existe doar în vis.

 

Nevoia de dragoste absolută vine din tentaţia infinitului la care aspiră limitele noastre afective.

 

Paradoxal, apropierea este echivalentul înstrăinării. Ca şi cum iubirea ar trece într-un final de partea cealaltă, ca şi cum iubirea îşi este contradictorie sieşi.

 

A face curte este preludiul unei paragini.

 

Apropierea creează atâtea posibilităţi de cunoaştere. Rămânerea pe loc, atâtea mistere...

 

Sunt multe fisuri în spaţiul dintre noi. Dar ele ne deschid tot atâtea căi către celălalt.

 

Dacă în ochii celuilalt suntem totul şi în ochii altcuiva nu suntem nimic. Care dintre cele două perechi de ochi deformează, într-atât, realitatea?

 

Iubirea este singura formă de alienare universal acceptată. Nebunia de a trăi la scară cosmică realități microscopice.

 

Misticismul și îndrăgostirea mi se par procese-pereche. Dar cu tematici diferite.

 

Iubirea și mistica – singurele afecțiuni ce nu sunt considerate boli. Dacă în oricare altă situație de viață am prezenta asemenea tulburări mentale ori comportamentale, am fi trimiși la medic de urgență.

 

În iubire te simți bine s-o iei razna. În credință, te simți ales.

 

Oare am fost tăiaţi în două de un Creator în serie? Dacă fiecare îşi caută jumătatea?...

 

Suntem doar nişte jumătăţi. Puţini oameni sunt întregi.

 

Adorm visând la un bărbat. Nu ştiu cine e, de unde vine şi încotro seduce.

 

Într-o zi o să-l găsesc pe bărbatul care mă caută. ...Sper să fim amândoi într-o lume pierdută.

 

Locul potrivit nu înseamnă nimic fără momentul potrivit. Sincronizarea înseamnă ca două parcursuri diferite să se întâlnească la fix.

 

Uneori poate fi prea târziu să fii cu cineva pentru care era prea devreme.

 

Dacă nu-ți găsești jumătatea, atunci mulțumește-te cu mai multe.

 

Astăzi m-am gândit toată ziua la o iubire imposibilă. Tocmai de aceea m-am gândit... Şi tocmai de aceea e imposibilă...

 

Înainte de a te iubi pentru ceea ce eşti, te iubesc pentru ceea ce am proiectat în tine. Astfel că planul meu de arhitectură afectivă s-ar potrivi oricărei locaţii. Şi nici uneia.

 

Iubirea mea e o proiecţie a unor cai albi şi verzi pe pereţi.

 

Sunt asemenea unui personaj autist care, atunci când se îndrăgosteşte, nu se îndrăgosteşte de cineva anume, ci de propria trăire interioară.

 

Totul e să transformi imaturitatea de a iubi iubirea în maturitatea de a iubi o persoană anume.

De când am reușit această transformare sunt singură.

 

În ziua în care am înțeles cum trebuie să fie Iubirea, am înțeles că o să fie un pas important către solitudine.

 

Cineva mi-a spus că eu nu iubesc afectiv, iubesc mental. Poate din cauza asta îmi pierd câteodată capul.

 

O iubire care se deschide nu din instinct, ci din intelect, leagă, înainte de trupuri, spirite.

 

Cuvântul iubire şi-a pierdut înţelesul pe care îl avea, când cuvântul nu exista.

 

Nu ştiu dacă se poate trăi fără conţinutul iubirii, dar sigur se poate trăi fără ambalajul ei. Care se rupe și se aruncă.

 

Și totuși există oameni de care nu se îndrăgostește nimeni. Există oameni care nu atrag nici o privire, nici un gest, nici un gând. Zi de zi. Noapte de noapte.

 

Un studiu spune că respingerea provoacă tot atâta durere cât rana fizică.

 

Chiar dacă Iubirea nu e tocmai rațională... E lipsit de sens să-ţi doreşti pe cineva care nu te doreşte. Cineva care nu simte în aceeaşi direcţie ca tine nu are nici o legătură cu tine. Atracţia reciprocă vine din faptul că oamenii se aseamănă şi se recunosc. În acelaşi miraj. Şi nu în altul – în care se află, de pildă, cineva care te respinge.

 

Nu am trăit iubiri „neîmpărtășite sau părăsiri. Odată însă cineva, care atinsese stări nebănuite, mi-a spus: „Ai devenit prea importantă pentru mine... Apoi, un salt vizibil l-a făcut nevăzut.

 

Dragostea ne face să părem mici în ochii noştri şi să creştem în ochii celuilalt.

 

Am întâlnit o fiinţă care m-a fascinat. Dar fascinaţia era durere. Căci fiecare gest era o rană deschisă, iar fiecare privire, un fel de moarte clinică.

 

Să te laşi dus de val în iubire duce întotdeauna la naufragiu. Imersiunea în dragoste conduce la înecul final.

 

Mergi pe stradă şi vezi că fiinţa la care ai visat toată viaţa trece chiar acum pe lângă tine. Şi te priveşte aşa cum ai visat să fii privit toată viaţa. Deşi fiecare continuă să meargă într-un sens opus, e un mers în gol, atemporal, rămâi blocat în acel punct magnetic. Apoi simţi că ai pierdut ceva ce te-ar fi putut salva. Şi eşti copleşit de întâmplare. Până data viitoare când ţi se va întâmpla din nou. Cu altcineva.

 

Când rămâi cu regretul că nu ai putut cunoaşte persoana de care te-ai îndrăgostit pe stradă, consolează-te cu gândul că oricum ar fi venit o zi în care să-ţi doreşti să nu fi cunoscut persoana.

 

O formulă de agăţat, singura care m-a amuzat: Crezi în dragoste la prima vedere? Sau trebuie să mai trec o dată?

 

Dragostea la prima vedere nu e ca dragostea după a nu știu câta vedere. Diferenţa constă în schimbarea de optică.

 

E foarte uşor să te îndrăgosteşti de un necunoscut până la staţia următoare. Pe cât de greu să rămâi îndrăgostit de un cunoscut, până la capăt de linie.

 

Uneori parcă mi-am dorit să se prăbușească avionul în care mă aflu, alături de un pasager idilic. ...Circumstanțele extreme dau naștere iubirilor fulgerătoare.

 

Turbulențele aeriene ne fac să experimentăm atracția la un nivel superior.

 

Condiția unei iubiri meritorii este să faci din celălalt un om mai minunat decât este. Despre asta e vorba în aparențe – despre cât de minunați par a fi oamenii.

 

În tomografia iubirii, nici un pacient nu va apărea cu mintea limpede. Luciditatea e rezultatul neîndrăgostirii.

 

Îndrăgostitul își pierde sau își păstrează inteligența în funcție de cum i se răspunde.

 

Dacă nu ai trăit nici un episod de care să te rușinezi atunci când erai îndrăgostit, înseamnă că nu ai fost distribuit în serialul ăsta.

 

Privește dragostea ca pe un film: romantic, fantastic, epic, dramatic, comic, psihologic, biografic, documentar, experimental, de artă, de ficțiune, de aventură, de acțiune, de război. Ca pe un film pentru copii, ca pe un film pentru adulți. Ca pe un film istoric. Sau ca pe un film mut cu extratereștri. Ferește-te de thriller și de horror.

 

Romantismul nu înseamnă o floare, ci o primăvară. Nu o lumânare, ci flacăra.

 

La prima întâlnire cu el am împărțit același sentiment. Mă aştepta cu un trandafir alb, în timp ce coboram câteva trepte. Sentimentul că nu mai ating pământul părea desprins de propria senzaţie. Mai târziu mi-a spus: În ziua aceea, venind spre mine, aveam sentimentul că nu atingi pământul.

 

Romanticii simt porumbei albi în stomac.

 

Într-o iubire fără limite, vârsta celuilalt n-ar trebui să conteze. Ar fi bine totuși să nu aibă mai mult de 18 ani în plus sau în minus. Ca să nu-ți treacă prin minte că ți-ar putea fi părinte sau copil.

 

Niciodată n-am avut o relație atât de intensă și tumultuoasă cum am acum cu cineva cu care nu am nici o relație...

 

Cel care stă pe loc va fi pentru totdeauna privilegiatul în povestea cu celălalt care face pasul.

 

Avantajul de a sta pe loc și de a lua totul ca pe o favoare. Nu există șanse egale pentru iubiții defavorizați.

 

Într-o corespondenţă sentimentală, cel care iubeşte mai mult scrie mai mult. Până când se va termina cerneala pasiunii, până când va seca de tot călimara inimii.

 

Scrisorile lui ating o latură a mea, pe care în realitate nici măcar nu o întrezăreşte. Poate că nu noi trebuia să ne întâlnim. Ci doar scrierile noastre.

 

Poezia de dragoste este prima trădare faţă de cel iubit. Cea mai mare trădare este să vrei să-ţi publici poezia.

 

Aşa cum nu există poeţi, ci doar poezie“, eu cred că nu există îndrăgostiţi, ci doar dependenţa de dragoste. Şi orice dependenţă e o poezie amară.

 

Mă gândesc tot timpul la el. Cred că am vocaţia gânditorului.

 

Îndrăgostirea ar trebui să fie tăinuită faţă de celălalt, altfel e ca şi cum ai vrea ceva la schimb.

 

Fiecare iubire mi-a adus dimensiuni şi emoţii noi. Dintr-un subconştient îndepărtat.

 

Am cunoscut cândva un bărbat care plângea împreună cu mine. E cea mai puternică imagine cu care m-am întâlnit, într-o iubire.

 

Cine eşti? mă întreba, când ne pierdeam identitatea prin lumi de inefabil.

 

Cel care ajunge cel mai departe în tine rămâne cel mai aproape.

 

Sentimentul că n-o să-l mai vezi niciodată și că în orice clipă e pe cale să apară...

 

Când a plecat, l-am urmărit cu privirea pe geam până nu s-a mai văzut. Apoi l-am văzut şi mai bine.

 

Distanţa fizică nu există pentru oamenii pe care nu-i desparte nimic. Te poţi afla la mare depărtare de cineva şi, în acelaşi timp, să-i simţi prezenţa. La fel cum distanța psihică te poate face să nu simţi nimic, dormind lângă cineva o viaţă întreagă.

 

Pe cei care mi-au mărturisit că i-am făcut să se descopere într-un fel pe care nu îl cunoșteau i-am văzut luați prin surprindere de starea care îi acoperise.

 

Îmbrățișarea lui prezentă și atemporală, greu de uitat, greu de înțeles... Precum ecoul unor brațe astrale.

 

N-am fost nicicând mai aproape de casă, ca în brațele unui bărbat de la antipodul lumii imediate.

 

Mă-ntreb de ce ne căutăm atât de obsesiv în celălalt? Ne iubim atât de mult pe noi înşine? Chiar şi atunci când ne detestăm? Orice asemănare, orice preocupare comună, gânduri sau gesturi identice ne fac să plesnim de încântare. Poate că e un lucru narcisist ori masochist să fim atraşi de cineva care ne seamănă. Apoi mai ţine şi de comoditate – nu mai trebuie să învăţăm despre cum e celălalt, din moment ce e ca noi.

 

Se pare că noi căutăm în celălalt ceea ce am găsit în noi înşine. Greşeala e că ne dorim mai mult decât am găsit în noi înşine.

 

Nu putem iubi pe cineva atât de diferit faţă de noi. Magia începutului, atunci când ea există, se transformă într-un efort de convieţuire mult prea mare. Ceva care nu vine firesc din tine te oboseşte.

 

Un truism greu de acceptat: când iubeşti pe cineva, nu-l iubeşti tot timpul. Când faci ceva într-o perioadă de timp, nu faci tot timpul asta.

 

Paradoxul iubirii e că atunci când ești singur îi simți prezența, iar când ai parte de ea, îți lipsește.

 

Fiecare iubire pornește de la un ideal pe care îl deblocăm din minte, materializându-l într-o persoană. Pe care ulterior ajungem să o percepem ca blocându-ne drumul către ideal.

 

Iubirea e o iluzie cu multe deziluzii.

 

E între două stări ceea ce simt: poate că într-o zi o să te uit – sau poate că o să mă gândesc din nou la tine.

 

Felul în care se schimbă în timp sau e înlocuită cu o alta imaginea celui care ne apare în minte, atunci când deschidem ochii dimineaţa.

 

Bărbatul din trecut mă urmăreşte. Precum un detectiv conştiincios, angajat de mine.

 

E un mister cum doi oameni atât de apropiaţi îşi pot pierde într-o zi urma.

 

O despărţire nu poate fi o ruptură dacă te mai gândeşti la celălalt. E doar o separare de corpuri.

 

Sunt situaţii în care separarea fizică a readus, după un timp, marea apropiere. Se pare că oamenii ca să fie împreună trebuie să stea despărţiţi.

 

Sunt iubiri care seacă din preaplin. Când există pasiune, apar și rănile adânci care creează goluri.

 

Lucrurile făcute din dragoste nu sunt întotdeauna pline de dragoste.

 

Iubirea care declanşează în tine cutremure devastatoare nu e bună de nimic. Căci face din tine un om bun de nimic.

 

Iubirea solitară e o reprezentare tridimensională a unui corp din spaţiu pe o suprafaţă plană.

 

Există prejudecata că un om care trăiește singur ori are o problemă, ori este prea pretențios. Problema este acolo unde doi oameni sunt singuri în aceeași relație. Iar pretenția de a întâlni pe cineva cât mai aproape de tine n-ar trebui să fie o cerință exagerată, din moment ce tu exiști.

 

Pretențiile nu sunt decât însușiri comune. Însușiri pe care ai vrea să le ai în comun cu celălalt.

 

Într-o iubire reușită e vorba de potrivire. Iar potrivirea înseamnă uneori dorința de a te pune în locul celuilalt.

 

Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă mă iubesc puţin, la fel de puţin îmi voi iubi şi aproapele. Dacă mă iubesc mult, atunci nu mai am loc pentru aproape. Ura de sine şi iubirea de sine duc la acelaşi rezultat în raport cu celălalt. Doar un sentiment de mijloc susţine îndemnul cristic, dar cine îşi doreşte iubiri mediocre?

 

Am nevoie să iubesc ca-n prima clipă. Sau ca în ultima. Orele intermediare sunt relative.

 

Fără pasiune, iubirea e ca o zi de duminică în care mergi la slujbă. Avem nevoie de marţi. Avem nevoie de vinerea neagră şi de propria răstignire.

 

Iubirea te face să te simţi viu: aromele, culorile, sunetele sunt mai intense. Pasiunea te face să-ţi pierzi simţurile.

 

Teoria catastrofelor, în matematică, spune că bătaia din aripi a unui fluture într-o parte a lumii creează o tornadă în celălalt capăt al pământului. Şi în stomacul meu îndrăgostit.

 

Atunci când îl privesc în ochi îmi dau lacrimile. Poate că mi-a intrat în ochi iubirea. Ca o particulă de praf.

 

Mă urăsc pentru faptul că iubesc. Cineva trebuia să sufere în relaţia mea cu mine.

 

Cu cât iubești mai mult, cu atât devii mai slab. Forța iubirii e o mare slăbiciune.

 

Iubirea te face vulnerabil. Precum un punct.

 

La ce bun iubirea?! La ce rău îţi face...

 

Promisiunea N-o să mai iubesc niciodată. Şi încălcarea ei, trecând peste cadavrul tău.

 

Dragostea neîmplinită este mult mai otrăvitoare decât ura împlinită.

 

Nu vei urî pe nimeni mai mult ca pe fiinţa pe care ai iubit-o cel mai mult.

 

Se spune că de la dragoste la ură e un singur pas, sau că dragostea şi ura au aceeaşi intensitate, numai că una e constructivă, cealaltă, distructivă. – Dacă dragostea ar fi la fel de intensă ca ura, nu s-ar mai ajunge la ură.

 

Dacă iubirea s-ar disputa între două persoane și nu între două personalități, ar fi loc pe scenă pentru amândouă.

 

Iubirea e un capitol care nu se scrie între două predicate. Ci între două subiecte.

 

Orice iubire îţi vine la început mănuşă. Apoi mănuşa fie intră la apă, fie se lasă.

 

Perioada de sfârşit a unui cuplu este o copie nereuşită după perioada de început. Când copiatorul rămâne fără tuș.

 

Ar trebui să fim mai toleranți față de dragostea care durează trei ani... E un produs al creierului care, conform garanției, atâta are termen de valabilitate.

 

Nu-i poți reproșa cuiva că nu te mai iubește. Dacă tu încă o faci este doar pentru că ai nimerit un creier mai bun...

 

În primii trei ani nu e meritul nimănui, după aceea ai iubirea pe care o meriți.

 

Reluând startul iubirii, nu facem decât să prelungim cursa agoniei.

 

O iubire te edifică pentru ca mai târziu, când o pierzi, să te desfiinţeze. Trebuie să găseşti ceva care să nu te părăsească niciodată. Şi în care să te regăseşti aşa cum numai tu te poţi lăsa.

 

Pierderea celui iubit duce la regăsirea sinelui. Așa cum ceea ce proiectăm în afară revine în interior.

 

Când te trezești din iubire, din somnul pentru care vrei să adormi și să visezi, te așteaptă realitatea pe care ai pierdut-o.

 

Iubirea e cel mai important lucru?... Când se termină nu înţelegi de ce ţi se părea atât de important.

 

În ziua în care am mutat iubirea pe locul doi, am început să mă simt mult mai bine cu ceea ce scriam pe primul loc.

 

Iubirea e jumătatea goală a paharului. Un pahar care nu se umple niciodată, fiindcă băutura asta se toarnă numai pe jumătate.

 

Odată cu trecerea iubirilor, am ajuns să-mi convertesc pasiunea în scris. Descoperind o cale pe care îmi pot duce până la capăt dăruirea.

 

E posibil ca intimitatea să conţină singura secundă de sinceritate. Există un moment extrem de intim care anihilează ego-ul, deschide fiinţa şi transcende timpul. Există momentul în care, în ochii celuilalt, se poate citi adevărul despre sine. Dar numai pentru o secundă. Iar secunda aceea este dată de o stare extatică menită să creeze iluzii.

 

Iubirea are destinul unei vieţi – implacabilul sfârşit. Deosebirea e că într-o viaţă poţi trăi mai multe iubiri.

 

Toată viaţa e o demonstraţie. Convieţuirea în doi e cel mai lung şir de calcule şi cea mai mare risipă de argumente.

 

Marea greşeală a oamenilor care se iubesc este că vor să locuiască împreună. Aşa ajung să nu se mai iubească.

 

Nu mă pot vedea cu cineva zi de zi. Asta mi-ar strica vederea.

 

Dacă s-ar face măsurători oculare în iubire, nu aș suferi de miopie. Pentru mine, o relaţie sănătoasă e la distanţă. N-o văd bine de aproape...

 

Convieţuirea este o imitaţie după două originale.

 

Convieţuirea e doar o pierdere de timp (o zăbovire după celălalt) şi a noţiunii de timp: la început e prea devreme ca să pleci, mai târziu e prea târziu.

 

Sunt atât de aproape de el că mi-e dor de departele meu.

 

Iubirea în care vrei să mă închizi e cea mai îngustă claustrofobie.

 

Nu pot locui cu cineva care nu-şi doreşte, ca şi mine, să locuiască singur.

 

Sau poate că îmi doresc pe cineva care să fie întotdeauna în camera cealaltă. Ca într-o mare iubire, nici nepăsare, nici sufocare.

 

Atunci când alegi să locuieşti cu cineva, nu faci decât să înlocuieşti pe altcineva. În iubire, oamenii nu sunt decât nişte piese de schimb.

 

Confortul de a-l schimba pe celălalt cu altcineva: tu nu trebuie să te schimbi, te reiei aşa cum eşti. Şi poţi s-o faci de zeci de ori.

 

Când ajungi să te saturi de celălalt, înseamnă că ai ajuns să te vezi în ochii lui aşa cum erai înainte. Orice îndrăgostire se întâmplă din nevoia noastră de a fi altcineva.

 

Sentimentul că nu mai poţi trăi cu celălalt, dar nici fără el, e ca într-un joc neîntrerupt de tenis în care ţi-e dor de minge când se îndepărtează şi o loveşti când se apropie.

 

Femeile care rămân însărcinate, ca să-şi constrângă partenerul la căsătorie sau convieţuire, nu sunt mai morale decât bărbaţii care le părăsesc, însărcinate fiind.

 

Căsătoria este o instituţie în care te trece pragul mai mult femeia.

 

Căsătoria este divorţul sentimentelor.

 

Căsătoria e ceea ce Iubirea nu poate înţelege.

 

Iubirea nu poate fi legalizată. Nu se poate consfinţi (prin lege), pentru că nici o lege nu se aplică iubirii. De ce nu s-ar oficializa atunci toate sentimentele care leagă doi oameni: ura, invidia, admiraţia, prietenia?

 

Orice căsătorie reprezintă actul unei relaţii şubrede.

 

Căsătoria este contractul cu iubirea. Contractul cu statul, contractul cu biserica, contractul cu banca.

 

Căsătoria este instituţia care administrează iubirea celor ce n-o au în proprietate.

 

O nuntă este un fel de mim, unde toată lumea mimează fericirea. Ceea ce aduce mai degrabă a circ.

 

La nunţi, nu e vorba de mire... Femeile vor nuntă pentru rochia de mireasă. Iar bărbații probabil că vor să nu-şi supere aleasa provizorie măcar în prima zi.

 

Fiecare bărbat își face soarta pe care i-o alege consoarta.

 

N-am văzut nici un bărbat care să nu pară un impostor în costumul de ginere. Şi nici o mireasă care să observe asta.

 

La ceremonia de învestire cu rangul de căsătoriți vin călare, pe lumânări strălucitoare, cavalerii de oroare.

 

Orice om căsătorit își găsește naşul.

 

Căsătoria este tortura, de bună voie şi nesilită de nimeni, a simţurilor.

 

Căsnicia trezeşte la realitate visul iubirii. Transformându-l în coşmar.

 

Familia implică cea mai mare răspundere. Ceea ce complică cel mai frumos vis.

 

Cineva, care divorţase pentru a doua oară, spunea că toţi oamenii ar trebui să se căsătorească măcar o dată, ca să realizeze cât de stupidă e această instituţie. ...Cred că atunci când ceva e stupid, e stupid din prima.

 

Căsătoria îţi asigură, printre altele, divorţul.

 

La fiecare nuntă, divorţul este inclus în preţ.

 

La cununii se servesc pișcoturi și divorțuri pe pâine.

 

Dacă nu te grăbești prea tare să fugi de la altar, instituția căsătoriei oferă în sala de așteptare divorțul.

 

Căsătoria înseamnă responsabilitate; pasiunea înseamnă iresponsabilitate. Una o exclude din cuplu pe cealaltă.

 

Doi proaspăt căsătoriți prind cu timpul mucegai.

 

Căsătoria este mansarda, cu divorțul la subsol.

 

Căsătoria este o bază spirituală care consolidează ruina psihică.

 

Căsătoria este temelia unui cuplu care ajunge ulterior să-şi împartă fiecare cărămidă.

 

Căsătoria este un plan pentru viitor, care nu are nici o legătură cu prezentul. Sau o schiţă de moment, fără viitor.

 

În procesul convieţuirii, fiecare dintre cei doi se va dovedi că e altcineva.

 

Căsătoria este darea de seamă a mirilor. Care conduce la darea în judecată.

 

Căsătoria este un parteneriat în care afacerea durează atât cât se înţeleg părţile. După aceea partenerii fie se şantajează, fie se dau în judecată, fie ajung la crimă.

 

Astăzi există divorţ civilizat. Și divorț ca în epoca primitivă.

 

Jurămintele căsătoriei, într-o biserică, reprezintă sfidarea unor înţelesuri sacre.

 

Oare cum îşi pot jura doi oameni că se vor iubi până la moarte? Şi sunt unii care fac legământul de trei-patru ori într-o viaţă.

 

Căsătoria este poezia care devine matematică.

 

Mariajul e ca o haină care se uzează după un timp. Nu poţi să îmbraci la nesfârşit aceeaşi cămaşă de forţă.

 

De-a lungul anilor, frazele unui bărbat însurat devin tot mai scurte. La femeie, e invers.

 

Întregul pe care îl formează două jumătăţi duce de fapt la un proces îndelung de înjumătăţiri.

 

De ce o căsătorie schimbă oamenii? Sau de ce îi preschimbă în ceea ce sunt? Pentru că odată asigurat că celălalt îți aparține nu trebuie să mai fii atent cu el. Odată legat cu un lanț, nu trebuie să-i mai respecți libertatea. Pentru că nu mai există frica aceea că poate pleca în orice moment, că oricând poate apărea cineva care să-ți ia locul, că pot fi alții pe listă mai buni decât tine. Nici bărbatul care a cucerit, nici femeia care a sedus nu trebuie să mai depună efortul de dinainte, după căsătorie. Iar dacă trebuie, nu mai e nimeni interesat.

 

Într-o relație liberă, fără temnița căsătoriei, se mai poate construi ceva. Măcar libertatea de după.

 

Condiţia ca cel pe care îl iubeşti să te iubească este ca fiecare dintre voi să fie cu altcineva.

 

Cei care iubesc mai multe persoane, în acelaşi timp, sunt înzestraţi cu sortimente.

 

Un bărbat care iubeşte două femei nu iubeşte două femei. Ci două tipuri de feminitate.

O femeie care iubeşte doi bărbaţi o face pentru a-şi împlini cele două tipuri de feminitate.

 

La întrebarea dacă bărbaţii înşală mai mult decât femeile, presupunând că aceşti bărbaţi înşală cu femei, înseamnă că numărul lor e egal. 1 om care înșală + 1 om care aprobă = 2 oameni care înșală.

 

Pare anormal, din perspectivă celibatară, să fii cu cineva căsătorit. Pe cât de normal li se pare cuplurilor căsătorite să aibă relaţii extraconjugale cu oameni căsătoriţi. De parcă ar fi un lucru firesc în tagma lor sau un cod al dezonoarei stabilit: să înşele cu cei aflaţi în aceeaşi stare civilă.

 

Amanţii schimbă viaţa cuplurilor adulterine în bine, atunci când aceştia prezintă o alternativă în rău. Şi invers.

 

Cei nefericiţi în căsnicie sunt mult mai pasionali într-o relaţie extraconjugală decât sunt fericiţii dintr-o căsnicie. – Pentru că sunt recunoscători; dar şi pentru că un lucru ascuns sau interzis te face să simţi mai intens.

 

Pentru cei care se căiesc că înșală, sexul vinovat se poate face cu cătușe la mâini.

 

Fidelitatea este compromisul de a te înşela pe tine însuţi. Când relația în care te afli e un compromis.

 

Triunghiul conjugal e o formă de iubire geometrică. Un poligon cu trei laturi care se întâlnesc două câte două.

 

Un om care iubește două persoane e prea capabil ca să iubească doar una.

 

Triunghiul amoros e un amor ros de demonii triangulari.

 

Se poate ca dragostea să fie oarbă... Dar tu nu poți să nu vezi când ești în plus într-o iubire.

 

Oricât de nuanțată, complicată și nesupusă normei generale ar fi o împrejurare, cel dornic sau îndreptățit să înșele nu contează, când ai considerație pentru cel înșelat și pentru tine.

 

Două calități care nu acceptă niciodată locul doi: empatia și demnitatea.

 

I-am spus cuiva, în timpul unei curse de atletism: Nu alerga după mine! Oprește-te la cea care aleargă după tine.

 

O relaţie în trei are la bază o lege universală, a sateliţilor naturali: Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar Luna, în jurul Pământului. (S-a descoperit că cele şapte inele ale lui Saturn sunt formate din fragmente de sateliţi naturali...)

 

Sunt bărbaţi care iubesc în serie. Şi bărbaţi care au iubiri paralele. Iar femeile vor drepturi egale cu ale bărbaţilor.

 

Dacă partea echilibrată a omenirii ar merge pe o bârnă, cealaltă parte n-ar avea cu cine să evolueze la paralele.

 

Ce nonsens. Să iubești un om care înșală pe cineva, deși nimeni nu iubește pe cineva care înșală.

 

Oare statisticile îi numără vreodată și pe oamenii atipici? Se pare c-ar fi o reacție tipică să te îndrăgostești mai tare de cel care te înșală... În cazul ăsta, spor la îndrăgostit!

 

Când repeți o greșeală din amor, și greșeala te repetă pe tine din amor propriu.

 

Lecția iubirii este să înveți pe dinafară ceea ce simți pe dinăuntru.

 

Nu trebuie decât să închizi ochii și să citești ce stă scris în tine, ca într-un autor necunoscut.

 

Nu face o prioritate din cel pentru care ești o opțiune. (autor necunoscut)

 

Înălțimea unei iubiri nu se măsoară. Dar unele nu ajung nici până la genunchii celuilalt.

 

Când eşti singur, nimeni nu te poate înşela. Uneori am impresia că avem pe cineva doar ca să ne înşelăm.

 

Iubirea pentru cineva nu face să dispară dorința. Pentru altcineva.

 

Iubirea și dorința sunt compatibile, dacă nu merg împreună.

 

Dacă privești în jur, prin paturile oamenilor, câți icși fac amor cu igrecii lor și igrecii nu știu cu cine fac icșii amor, cu mintea departe, cu ochii larg închiși...

 

Când și X și Y au câte un Z, ce mai rămâne din ecuația iubirii?

 

Iubirea e matematica variabilelor, necunoscutelor și necunoscuților.

 

Felul în care cineva se lasă pradă iubirilor poate avea legătură cu felul în care a fost vânat de traume.

 

Sunt prinsă între două iubiri, de mâini și de picioare, ca într-un pat procustian. Iar a treia mă așteaptă să iau loc pe scaunul electric.

 

Nu e rău să fii iubit de două persoane în același timp. Să te folosești pe rând de două lucruri, ca să meargă de fiecare dată unul dintre ele.

 

Iubirea bivalentă nu trebuie neapărat să fie sinonimă cu minciuna. Deşi adevărul are o singură valenţă.

 

Un nou sens nu poate anula celălalt sens, când ambele sensuri sunt la fel de bune. În iubire, un om special nu poate să înlocuiască pe altul asemenea lui, tot aşa cum cel existent deja nu poate să piardă sau să câştige nimic la apariţia celuilalt. Sau aşa ar trebui să fie.

 

Atunci când pierzi un lucru, te agăţi de al doilea; apoi, când vezi că-l pierzi pe primul din ce în ce mai mult, nu te mai consolează al doilea. Cel mai bine e să ai ambele lucruri. Ori nici unul.

 

Cineva spunea că după un pahar de vin devii alt om și, ca orice om, ai dreptul la un pahar de vin. Tot așa, după o iubire devii alt om. Nu-ţi rămâne decât să te îmbeţi cu altă iubire.

 

Numai o fiinţă limitată se poate opri la un singur om pe care să-l iubească, într-o viaţă. Sau numai o fiinţă vastă, pentru care norocul există.

 

Povestea cuplurilor (de odinioară) în care unul renunţă la drumul propriu şi se dedică destinului celuilalt este impresionantă. În majoritatea cazurilor, femeia face asta. Iar bărbatul e de obicei scriitor, compozitor sau pictor.

Îmi spunea un prieten care crea o artă cu totul specială că, dacă ar fi primit în ultimii ani aprecierea entuziastă şi necondiţionată pe care eu i-o arăt de fiecare dată, ar fi fost departe. La fel spun şi eu. Cineva cu care ai petrecut mulți ani nu mai e impresionat de ceea ce faci, te percepe împuţinat, laolaltă cu neajunsurile şi rutina relaţiei. Nu mai eşti obiectiv când trăieşti într-un spaţiu subiectiv.  

 

Cred că dragostea înseamnă statornicie. Când doi oameni rămân pe același drum, chiar dacă în mașini diferite.

 

Există doar câteva specii monogame. Omul nu se numără printre ele. Şi se pare că nici o lege morală sau evoluţie spirituală nu pot schimba mersul unei specii, dacă aceasta nu are în gene monogamia.

 

Omul e un animal evoluat în multe zone, în zona erogenă însă rămâne doar un animal.

 

Dragostea este teoria pe care omul vrea s-o pună în practică.

 

Numai cei care ştiu să facă din iubire ideal platonic ştiu să facă dragoste.

 

Erotismul în care două fiinţe cad, uitând de sine, se apropie de mistică.

 

Orgasmul este impotenţa sufletului de a umple golul din fiinţă.

 

Atracţia reciprocă a corpurilor e un fenomen ce ţine de fizică. Şi de fizic.

 

Sexul este anatomia sentimentelor. Iar în unele cazuri, doar anatomie.

 

Ce frumoasă e chimia începuturilor... Şi cum se transformă ea într-un mediu toxic.

 

Câtă chimie pură produce adolescenţa...

 

Inima e un experiment chimic, după pofta creierului.

 

Sentimentele sunt compuşi chimici care produc ca reacţie, la nivelul creierului, iubirea. Adică dopamina, norepinefrina şi substanţa PEA.

 

Cea mai mare declaraţie de iubire este că mii de miliarde de celule se nasc, trăiesc şi mor pentru tine.

 

O iubire adevărată este o iubire care, oricât de mulți oameni falși ar întâlni, rămâne adevărată.

 

Atunci când îmbrățișez un copac sau un animal, parcă îmi mai iert din greșeli.

 

Poate că îmbrăţişările pentru asta sunt făcute: să ne salvăm din suflete.

 

Îmbrățișarea unui arbore îmi smulge cuvintele din rădăcini.

 

Sunt arbori care așteaptă o îmbrățișare sute și mii de ani.

 

Credeam că ştiu să iubesc, aşa cum puţini ştiu, însă abia de curând am învăţat. Sau în curând voi învăța. Că iubirea e o stare de conştiinţă. O stare, tot timpul prezentă, de înţelegere, de acceptare. Şi exclude orice intenţie de a-l judeca pe celălalt sau de a-i cere ceva. Iubirea e un fel de metamorfoză a omului de la stadiul de vierme la cel de fluture, şi invers. Căci adevărata iubire e aceeaşi pentru fluture şi pentru vierme, în absenţa oricărei judecăţi.

 

O insectă evoluează de la ou, larvă, crisalidă şi fluture. Din iubire pentru mătase.

 

Nu-mi rămâne decât să gândesc că, aşa cum iubirea adevărată există pe undeva rătăcind prin mine, tot aşa există pe undeva rătăcind prin altcineva. Şi prin altcineva... Şi întotdeauna ne vom rătăci unii de alţii.

 

21 decembrie 2012. M-am dus să prind sfârşitul lumii în Danemarca, în Melancholia lui Lars von Trier. Dar la impactul cu o planetă albastră am prins începutul.

 

După Dumnezeu, Iubirea e cea mai mare Iluzie. Însă, la câte chipuri poartă într-o viaţă, ar putea trece şi înainte.

 

Vine o vreme când vârsta rotundă nu mai poate cunoaște jumătăţi de cerc.

 

Timpul iubirii dincolo de timp. Inversat în sensuri. Când cel din urmă devine cel dintâi.

 

Într-un fel sau altul, toată viața aşteptăm pe cineva care să vină şi să rescrie tot ce credeam că ştim despre iubire. Chiar și pe patul de moarte încă aşteptăm.

 

Iubirea. De la renașterea exteriorizată la moartea interiorizată. Și invers.

 

 

 

 

16. Şcoală. Învăţământ

 

O să spun că, mie, şcoala nu mi-a adus nimic bun. Cu excepţia orelor ţinute de trei-patru profesori, în toată existenţa mea de studiu obligatoriu şi nişte ani facultativi. Aceşti profesori ne arătau ieşirea din manualele şcolăreşti. Şi intrarea într-o altă lume, pentru care ceilalţi profesori nu existau.

 

Am avut profesori care te puneau să reciţi lecţia, cuvânt cu cuvânt, din manual. Am avut alţi profesori care te puneau să reciţi numai cuvintele predate de ei. Şi doar câţiva care te lăsau să gândeşti.

 

Niciodată n-am înţeles de ce erai scos în faţa clasei sau ridicat în picioare ca să spui lecţia. Pe lângă alte lucruri grave care m-au făcut să simt precoce că şcoala este o pedeapsă.

 

Sunt profesori nocivi, incapabili să evolueze de la doctrina comunistă sau egocentristă, deşi o pot face de la 1919 încoace, preluând modelul școlii întemeiate la Stuttgart. Ei consideră că pedagogia Waldorf – care are ca principii de bază libertatea în gândire, creativitatea, spontaneitatea – reprezintă o jignire din punct de vedere educaţional, o lipsă de respect la adresa unui cadru didactic, atâta timp cât un elev e încurajat să gândească şi să vorbească... Da, probabil că Rudolf Steiner când a iniţiat sistemul ăsta avea ciudă pe vreun profesor...

 

Pe lângă marile coşmaruri, visez în mod constant că sunt la şcoală. Visez că am de dat un examen scris, dar nu mă pot concentra deloc. Mă uit la colegii mei aplecaţi deasupra foii, apoi la ceas – mai e puţin din oră, iar eu nu am scris nimic. De multe ori ştiu ce trebuie să scriu, dar nu mă pot gândi decât la faptul că nu am timp să termin. Oricât de mult timp aş avea. Apoi visez examenul la matematică – cel mai mare minus al meu, de până la 18 ani, rămâne matematica. Cea mai grea psihoză de care speram să scap... În cele din urmă, visez că sunt la facultate. Visul cu şcoala mă smintește, un coşmar care recidivează la câteva luni. Ultima dată, agasată pentru a suta paişpea oară în viaţă, m-am ridicat în timpul orei şi am exclamat: Ce p... mă-sii, şcoala asta nu se mai termină odată??!!!...“ Am fost dată afară de la curs şi sper să fiu exmatriculată din toate instituţiile de învăţământ.

 

La câteva zile de la această relatare, a naibii de reală, visez din nou că sunt la şcoală. Să fii școlar noaptea îți strică toată ziua. Ce indispoziţie mi-a creat lucrarea de control de azi-noapte... Nu mai pot să-mi fac temele. Nu mai suport să fiu ascultată. Eu nu mă mai duc la școală. De ce nu m-a exmatriculat nimeni zilele trecute?! Am pile“ în învăţământ?

 

       Până când să mai aud: Scoateți o foaie de hârtie!“?

       Și oare de ce toți profesorii din școală, din oraș și de la sate, de pe tot cuprinsul țării, foloseau aceeași expresie, de parcă s-ar fi predat la Școala de profesori cum să fie terorizați elevii cu o foaie de hârtie.

 

       Duminică, 16 aprilie 2017. Ieri am recitit capitolul de față și am făcut niște corecturi. Așa că nu trebuie să mai spun unde-am fost noaptea trecută.

       Mai e și weekend... Și Paște... 

 

E dureros să iei cea mai mică notă din viața ta la materia preferată... pentru tot restul vieții. În clasa a X-a am luat un 2 pentru că, literalmente, nu am putut să citesc cărți precum Viața la țară, România pitorească, Pe drumuri de munte. Romantică din fire, mi se făcea rău când auzeam de Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuță sau Calistrat Hogaş. Acum, după ce romantismul a migrat către realism, și după răul citadin / moartea la oraș, tare mi-aș dori viața la țară, într-o Românie pitorească, pe drumuri de munte.

 

       Peste doi ani era cât pe ce să mă doară la fel de mult...

       O ispravă memorabilă, culeasă de pe băncile unei şcoli din Ploiești, are legătură tot cu ora de română. Întâmplare, petrecută în clasa a XII-a, demnă de împărtăşit, căci ea rămâne pilda demnităţii mele. Se făcea că profesorul – un om blajin, pe la 60 de ani, cu gusturi şi purtări simple – ne-a dat lucrare de control la... Eminescu. Nu mai reţin subiectul, ci doar că m-aş fi descurcat mult mai bine într-o altă zi... Am început să scriu, apoi văzându-i pe colegii mei cum copiază, care mai de care, pe sub bănci, pe sub caiete, pe sub uniforme, m-a cuprins un dor de Eminescu şi de ducă. Stăteam totuşi împietrită, şi în acelaşi timp revoltată, în banca mea. Trăiam revelaţia unei fericite simţiri şi a unei mari nedreptăţi. Îmi venea să izbucnesc, plină de patos, în mijlocul clasei. Ce i-aş mai fi pus pe toţi la punct cu ceea ce aveam să le zic! Chiar şi pe profesor, căci ştia ce se petrece în clasă, dar nu s-a uitat o clipă înspre noi.

       Am stat aşa în simţirile mele până aproape de sfârşitul orei, apoi mi-am anulat jumătatea de pagină pe care apucasem s-o scriu la început, tăind-o cu o linie. Iar mai jos cu câteva rânduri am scris: Aş fi putut totuşi să copiez, dar Eminescu nu se copiază şi nici nu se învaţă. Eminescu se simte.

       Acum îmi vine să râd, într-un registru tâmp, dar mai mult să mă ascund pe undeva, de ruşine. Însă atunci mă simţeam de parcă Nimeni Niciodată nu făcuse mai mult pe lumea asta pentru Eminescu. Apărusem eu, ca o floricică albastră, după un secol de la plecarea lui în absolut, ca să-i salvez onoarea. Mi se părea că nu se născuse om mai profund eminescolog decât mine. Şi că Eminescu de undeva din ceruri, unde numai geniile cu sfinţii stau, îmi e recunoscător pe veci, şi nu numai... Îl şi vedeam cu un zâmbet larg, şi cum din incisivul lateral ori din canin sclipeşte din senin, pentru mine, un luceafăr.

 

Se pare că mă ocupam cu aforismele încă de pe vremea când nici nu știam ce sunt. E posibil ca aceasta să fi fost prima mea metafizicală. Consemnată în memoria pe termen scurt a profesorului, probabil plecat de mult dintre noi. Și păstrată într-o cutie de bomboane, împreună cu alte lucrări de control, mult mai fericite, la Limba și literatura română.

 

       Când ne-a adus lucrările de control corectate şi notate, profesorul a lăsat-o pe-a mea la urmă. Apoi a zis molcom: Mai am aici o ultimă lucrare, cu surprize...“ Zâmbea ca un om bun, mai mult pentru el. Domnişoara Pătraşcu, vino te rog în faţa clasei şi citeşte-ne ce-ai scris.“ Eu, nu. El, da, repetă rugămintea cu aceeaşi voce blândă. În clasă se auzea rumoarea unei curiozităţi crescânde. Unii dintre colegi mă întrebau direct ce-am scris, ceilalţi îi întrebau pe colegii de bancă dacă ştiu ce-am scris. N-a aflat nimeni ce-am scris, nici profesorul nu a spus, ştiam doar noi doi. Şi cu Eminescu, trei.

       Profesorul a spus atunci să mă aşez în prima bancă din faţa catedrei. M-am aşezat. Mi-a dat el însuşi o foaie şi stiloul pe care îl ţinea în mână şi mi-a spus că voi da lucrare de control din nou. Culmea – pe acelaşi subiect sau, dacă nu – culmea!, pe un subiect la alegerea mea. Am refuzat, spunând cu demnitate (discretă) că vreau nota pe care o merit. Profesorul a mai insistat o dată, apoi a tăcut ca și cum continua încă să-mi vorbească. Într-un târziu, cu părere de rău, mi-a dat nota 5, nu 4 sau 2, şi nici măcar nu i-a trecut prin gând să facă vreo sesizare ca să-mi fie scăzută nota la purtare.

       Nu ştiu ce anume, dar din ziua aceea ceva s-a schimbat în apele profesorului. A mai venit de câteva ori, apoi în locul lui a apărut o profesoară tânără, ciudată şi demodată, cu un suflet rar... Cu profesorul nu făcuserăm prea multe ore, în maximum două luni a dispărut. Îl chema Popa şi se auzise prin şcoală că înainte, cândva, fusese preot.

 

       Bineînţeles, în adolescenţă eram îndrăgostită de Mihai Eminescu (nu prea aveai de cine să te îndrăgosteşti pe vremea aceea). Şi scriam ca Veronica Micle, despre care am aflat mai târziu că scria prost...

       Tot mai târziu, când am văzut o fotografie a lui Eminescu cu mustaţă, sentimentele mele au fost grav avariate. Nu puteam accepta decât imaginea veşnic tânără, ideală, adorată a unui poet asemenea unui Zeu creator. Iar Zeii nu poartă mustaţă. Putea să fie barbă, ah, da, cioc, barbă. Dar nu mustaţă. Când am fost pregătită să privesc adevărul în faţă, am privit toate cele patru (sau cinci) fotografii Eminescu. În toate celelalte purta mustaţă. Ba, mai mult, există o fotografie controversată (a cincea), care, deşi validată ştiinţific, nu se va impune, deoarece o imagine este «adevărată» sau «falsă» nu prin ceea ce reprezintă, ci, mai ales, prin ceea ce ni se spune sau se scrie despre ceea ce reprezintă.“ Fotografia îl înfăţişează pe Mihai Eminescu în costum de călărie şi cu monoclu, sprijinit într-un cot de o piesă de mobilier, robust, dominator, relaxat. Cu piciorul stâng îndoit şi aşezat în faţa celui drept, într-o poză a cizmelor lungi din piele, până peste genunchi. Şi cu o pălărie de călărie în mâna dreaptă.

       Nu doar prin intermediul acestei fotografii, ci şi datorită altor surse, Eminescu nu avea să rămână pentru mine icoana dramatică a unei vieţi trăite în mizerie, cu care mă obişnuise istoria literaturii române. Dar când am aflat că a dus-o mult mai bine decât ni se băga în cap la şcoală, m-am bucurat pentru el.

 

       Toamna anului 2009, emisiunea Înapoi la argument“. Despre matematică, matematica în lingvistică, în analiza teatrală, în ştiinţele naturale şi sociale, poetica matematică, ştiinţa ca joc. Cu profesorul Solomon Marcus (matematician, autor al multor cercetări în semiotică, lingvistică, filozofie sau istoria ştiinţei, peste 50 de volume şi 400 de articole publicate):

       „Este esenţială componenta ludică în orice muncă de cercetare, în orice ştiinţă. Asta înseamnă bucuria cunoaşterii! Jocul nu se reduce la divertisment, divertismentul de genul... «în weekend ne distrăm», divertismentul absolut penibil de la televizor... Dacă te uiţi la jurnalul de la ora 5, îţi dai seama că oamenii comit crime, fiindcă nu au cu ce să-şi omoare timpul, nu ştiu ce lucruri minunate există pe lumea asta, fac drame din lucruri personale pentru că nu au alte preocupări.“ (citat aproximativ)

 

Parcă lipsește ceva atunci când sclipirea unei minți nu are și strălucirea omului.

 

Nivelul de şcolarizare, chiar unul certificat prin trofee, diplome sau doctorate, nu înseamnă nimic dacă îţi lipseşte nivelul de gândire.

 

Formarea nu constă neapărat în informare. Experienţa gândirii, datul intuiţiei, un simţ al orientării în spaţiul fizic şi metafizic pot surprinde zonele profunde, fără a deţine o cultură aprofundată.

 

       Aş fi vrut să frecventez o singură şcoală: Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus).“

       „Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.“ (Constantin Noica, Jurnal filozofic)

 

Un om autodidact învață să se conducă singur. Chiar dacă e obligatorie școala de șoferi.

 

Cred că înveți mai multe de unul singur... Cel puțin, așa a fost la mine. După o școală precară, singurătatea a fost un univers în care am avut mult de învățat.