Poezii

 

 

 

 

Mel Kadel

„I wish my brain had a map to tell me where my heart should go.”

 

deşi e sărbătoare

îmi cos aripile cu acul albinei lucrătoare

ea îmi pregăteşte o ceşcuţă cu miere

apoi zbor până la primul nor

decupez din el oiţa pe care o trimit pe pământ

să mântuiască turma

cobor şi eu să-mi iau guma

din gumă fac un balon şi ajung pe al doilea nor

din care picur o ploaie de vară

mă-ntorc pe o stea căzătoare

iau în braţe cea mai mică băltoacă

şi o ţin strâns la piept până se evaporă

la picioare, altă băltoacă

copacul se apleacă să bea apă

visez cum copacii merg în papuci de casă, prin lume

iar oamenii cum prind rădăcini în locul lor

apoi cum se usucă şi mor

fiindcă nu ştiu să se pună în coaja arborilor

uneori îmi imaginez că pătez

toate hainele gri ale oamenilor cenuşii

cu sos de iarbă şi zeamă de cer

cu supă de rodii şi piure de stele

cu tort de portocale şi de gălbenele

iar mintea, dacă le-o găsesc

cu curcubeul le-o vopsesc

în realitate merg mai departe

întâlnesc pe drumul de cristal un câine pal

ne jucăm împreună o săptămână

când am plecat, devenise un căţel colorat

mă ajunge în galop un cal în galoşi

mă uit în ochii lui, cu privire de copil

şi calul se transformă într-un cal înaripat

eu mă transform într-o privire şi mai mică

pe drumul de clepsidră întâlnesc o efemeridă

fericită că are timp

pe drumul de aici întâlnesc un licurici

care îmi spune versul luminii

mă opresc acolo, lângă cheia solo

construiesc din plastilină alunecătoare

un tobogan pentru furnici

şi altul în cosmos pentru copiii care ştiu să zboare

numai când sunt mici

 

înainte de culcare

mătur tot praful de la orizont

şi îl ascund sub preşul de la intrare

apoi stau pe preş şi privesc zarea lună

dar preşul stă pe un deal de praf

care îmi înghite casa ca pe o alună

mi-aş fi dorit un deal în spatele casei

aşa că îmi fac o casă într-1 copac

îmi pregătesc pantofii de lac, cu roţi de bicicletă

ca să ajung la răsărit înaintea soarelui

îmi pun capul pe pernă

şi ies din el o mie de păsări

care îşi fac cuib în camera mea de fotografiat

după ce ascult povestea biscuitelui meu

adorm pe un pat de şoareci imaculat

 

în fiecare dimineaţă când mă trezesc

părul meu infinit intră în tot felul de încurcături

două mâini de chirurg îl desfac

două mâini de vrăjitor îl prefac

într-o corabie de noduri

privesc din copac în copac

afară e un viitor disperat

 

lui Nils cel rău, 20 iun 2008

 

 

 

 

A fost odată

A fost un om metronom,

care măsura cât un atom.

Conducea o orchestră melomaneză,

era bonom, fusese monom,

iar şi mai înainte, astronom.

Pe vremea aceea, descoperind Universul,

devenise cât un atom.

Avea partituri în microminiaturi

şi la degete, infinit de mici bătături

de la bagheta magică, în vârf cu o mărgică

de perlă acustică.

Trăia fericit ca un gnom.

Pentru că sunt şi gnomi fericiţi,

care nu vieţuiesc în fundul pământului,

păzindu-i comorile îngropate acolo,

ci trăiesc la suprafaţă, printre comori.

Când nu era dirijor, era agronom-gastronom:

avea o grădină mică şi o bucătărie mică.

Ceilalţi oameni sau atomi

îl invitau duminica la ei, molcomi.

Lui îi plăcea să guste din surprize

şi din platourile cu friandize.

 

Şi îi mai plăcea povestea cu...

A fost odată – încă o dată,

şi va fi de câte ori va fi nevoie –

cel mai fericit de pe planetă om,

supranumit de melomanezi şi omul-nom.

 

10 sep 2009

 

 

 

 

Livada cu duminici

M-am trezit într-o dimineaţă atât de mică

cât cel mai nevăzut pui de duminică;

aveam mii de aripioare, prinse la soare,

şi gene lungi, orbitoare.

 

Stăteam cu rochiţa mea de porţelan,

un pic murdărică, un pic ciobită,

şi mă uitam la popoul de hipopotam

al vecinei, tanti madam.

 

Mama mea, Duminica, era frumoaaasă...

întindea păstăi la uscat pe casă;

eu îi dădeam câte-un cârlig de gladiole,

să stea cuminţi pe sârmă boabele de fasole.

 

Trecea prin faţa mea un stol de nectarine –

nectarinele au învăţat să zboare,

acum nu mai au puf şi nici pufarine,

aveau când erau mici, când erau piersici.

 

Am pus cartofi la încolţit în frigider,

mustăţile au ajuns până la cer;

de acolo-mi fac cu mâna norii,

gândacii de Colorado şi omida Lori.

 

Şi aveam doi bunici-duminici, cu lipici,

doi străduminici şi multe alte rude mici;

ne întâlneam cu toţii aici, în inima mea

miraculoasă, cum e livada cu duminici.

 

1 iun 2011

 

 

 

 

Căci un Crăciun

Dragă Moşule,

eu în fiecare an, de când mă ştiu

şi de când am învăţat să scriu,

mi-am dorit un căţeluş

cu care să mă joc,

să-mi aducă infinit noroc,

să-i dau să pape, să-i zâmbesc,

să-i spun din suflet că-l iubesc,

să-l ţin în braţe pe săturate,

să-mi dea emoţii multe porţii,

să ne plimbăm, să alergăm,

să-mi explice ce nu am

să zic şi eu ca el ham-ham.

Să am şi eu pe cineva

cu care să împart graham.

Cu lăbuţe-albinuţe,

cu năsuc-bursuc

şi botic umed pe care să-l usuc

ca să nu fie nevoie de antibiotic,

să îl feresc de tremurici ori de purici,

prin administrare de pupici,

să dea tare din codiţă când îi fac băiţă.

Pe scurt, un căţeluş

cu care să mă dau pe derdeluş.

Şi în orice caz să nu fie de pluş.

Fiindcă de pluş am şi nu zice ham.

Moşule, eu nu mai pot

aşteptarea-mi face poc !

Îmi vine aşa să latru până la ora patru,

cu lătrături triste şi lăcrimioare în batiste.

Chiar şi brăduţu’ a început să-mi zică cuţu.

Aşa că te rog, moş-moş,

eu asta îmi doresc în coş.

Un labrador retriever crem

mic cam cât un ghem.

Sau poate să fie şi cacao cu lapte

când e noapte,

adică de culoarea bej când vine valvârtej

spre mine, cu orice prilej.

Acum, de acest Crăciun, mă gândesc

că căţeluşul meu dorit a crescut

şi s-a făcut căţel, pe unde-o mai fi el...

Nici eu nu mai sunt atât de mică...

Dar asta nu mă face să vreau

o pisică. 

 

Poate totuşi dacă deschid acum,

voi găsi la uşă o căţeluşă.

 

De nu, voi veni chiar eu

la tine în Lapo*nia

şi voi afla Ţinutul Labradoria.

 

Căci un vis am eu în dar:

să fac din căţeluşi Cercul Polar.

 

24 dec 2012  

 

 

 

 

Natură umană

„Vrei să fii şi tu pasăre?”

M-a întrebat pasărea,

Care mă urmărea de multă vreme

Cum ciugulesc în fiecare dimineaţă

Scamele de pe covor.

„Ai fi o pasăre adevărată...

Mănânci atât de puţin

Şi nu faci niciodată firimituri.

Nu trebuie decât să înveţi zborul”

 

„Nu vrei să fii salcia mea?”

M-a întrebat un plop,

Care nu putea să plângă.

„Nici o salcie nu e

Atât de plângătoare ca tine...

Nu trebuie decât să prinzi rădăcini”

 

Nimeni nu m-a întrebat

Dacă vreau să fiu om...

O să zbor o vreme

Până îmi voi găsi rădăcinile,

Apoi o să privesc oamenii.

Nu trebuie decât să învăţ

Să privesc oamenii.

 

Micului Prinţ, 1 feb 2000

 

 

 

 

Copilul din burta soarelui

Copilul din burta soarelui,

dacă te gândeşti,

are numele Oare

şi răsare de câte ori vrei

să-i pui această întrebare.

 

Oare, pot să ajung acolo

unde mi-am propus

când eram mare?

 

Oare, tot ce citesc în ziare

nu mă face

să-mi ies din tipare?

 

Oare, timpul petrecut

prin calendare

nu e un fel de închisoare?

 

Oare, când merg

la culcare

ating o împăcare?

 

Oare, câte litere

din numele meu

se regăsesc în soare?

 

13 ian 2013

 

 

 

 

Delfinul cu aripi de hârtie

Delfinul cu aripi de hârtie

trecea printr-o carte

începând o poveste aparte.

Încă de la primele rânduri,

un pinguin se dădea pe derdeluş

(ori poate că era un albuş),

alunecând ca prin vis

până la pagina unde stătea scris

un cuvânt de pescăruş.

Ceva mai încolo,

o căprioară vorbea cu o ciupercă rară

care creştea văzând cu ochii,

până nu s-a mai văzut.

Ceva mai târziu,

o mănuşă cu trei degete

culegea pentru floarea nu-mă-uita

cunună de margarete.

Urma o aglomerare de paragrafe,

ceva mai aproape:

un bunic pufăie din pipă;

un vapor face gripă

şi strănută atâta abur

cât iese dintr-un ibric;

un inel din plastic

face baloane de săpun

în formă de ceaun;

un pom adună beteală;

o foaie prinde purcei de cerneală

şi îi transformă pe toţi şapte

în purceluşi de lapte;

un gând alb ca un copil

face cu mâna fragil...

 

Şi toate astea

stând pe iarbă şi privind norii

Multe zile

Până când ridicându-te

să porneşti spre casă

vezi că delfinul cu aripi de hârtie

se întoarce

şi tu eşti acolo cu el

ca şi când n-ai fost nicicând aici

 

1 iun 2014  
pentru Corina şi Chewee – ursuleţul care seamănă cu un peşte-balon

 

 

 

 

Pui

puiul de oră

avea minutele moi

și clipele portocalii

 

inimioara îi bătea

ca o catifea

 

scotea niște sunete

mici și piuitoare

 

tic-tac piu-piu

piu-piu tic-tac

 

ceasul era pufos

ningea cu puf galben

din cosmos

 

într-o zi se trezi

alb și mare

aripioarele

nu mai erau

aripioare

 

timpul

nu mai era ușor

și moale

 

pui pui

tac tac

 

31 iul 2014
(pentru C.P. – Cel mai bun Prieten)

 


.