Degustătorul de visuri 1(proze)

 

 

 

 

Omul şi cârpa

Un om avea o singură cârpă. Pe ea dormea, pe ea stătea în lotus şi medita, cu ea se lega la cap când îl durea capul, cu ea ştergea praful. Şi din când în când o scutura pe geam – singurul geam pe care îl avea. Într-o zi, omul a scuturat praful cu tot cu cârpă. Atunci a luat-o vântul. Că şi lui îi trebuia o singură cârpă.

 

11 noiembrie 2007

 

 

 


Despre certitudinea incertului sau despre clarul obscur

Nu cred că am fost sigură de nimic pe lumea asta, şi nu cred că voi fi pe lumea cealaltă. La urma urmelor, e un lucru bun... Neinstalarea în convingeri aduce cu sine lipsa prejudecăţilor – un procent important de libertate.

 

Şi totuşi mă aflu în captivitate. Zi de zi, gând de gând, încerc să mă agăţ de ceva cu adevărat real, într-o viaţă în care realitatea are ca fundaţie iluzia. Şi în care, după fiecare nivel construit de om, rămâne edificiul uman: falsul, eroarea, minciuna.

 

Aştept să împărtăşesc măcar o certitudine, dar cuvântul însuşi s-a convertit la incertitudine. Îmi sunt la fel de necunoscute fapte care s-au întâmplat în urmă cu două mii de ani ori fapte care s-au întâmplat azi.

 

Nu pot fi sigură decât de ceea ce se întâmplă în faţa mea. Şi nici atunci nu pot avea încredere că adevărul pe care eu îl percep e adevărul ce corespunde realităţii tuturor. Iar realitatea tuturor este de fapt realitatea fiecăruia în parte. Căci în fiecare dintre noi există un filtru al identităţii care separă lucrurile de lucruri. Nu ar putea să fie altfel, nici dacă n-ar fi existat „filozofia imanentă“.

 

Apoi, orice act de cunoaştere parcurs în toate adâncimile şi supraetajările lui e osândit să aibă un caracter incomplet şi imprecis.

 

Astfel ajung să spun că îndoiala e singura certitudine a lumii exterioare, iar în interiorul ei, nimic din ce pare real nu e pe deplin real, într-un sens, în altul, sau în oricare direcţie ar fi toate celelalte sensuri.

 

1 ianuarie 2006

 

 

 

 

Despre unii preoţi

 

Preotul din copilărie

 

Nu ştiu de ce mi-am amintit atât de nefiresc de preotul din copilărie. Poate pentru că nu m-am putut obişnui cu faptul că întindea mâna la pupat. Dezaprobam asta la toţi preoţii. Chiar şi aşa, a trebuit să-i pup mâna de câteva ori, când venea să dea cu apă sfinţită pe pereţi. Eram prea mică să mă pot împotrivi „învăţămintelor creştine“. Preotul avea o mână rece şi galbenă ca de mort, faţa, de spân. Un chip imobil, ochi inexpresivi, lipsiţi de culoare. Pentru mine era cel mai înfricoşător om. De aceea, cu atât mai mult mă înfricoşa faptul că trebuia să-i pup mâna. Mă deranja chiar şi s-o spun. Eu făceam parte din generaţia celor care nu salutau pe nimeni cu „săru′ mâna“. Chiar dacă nu a existat nicicând o astfel de generaţie, eu eram în sinea mea liderul ei. M-am gândit, cu mintea mea mică, la semnificaţia cuvintelor. Şi nu am găsit decât un înţeles: doar mamei i s-ar cuveni să-i săruţi mâna, asta în cazul în care este o mamă bună.

 

Cred că nici un slujitor spiritual nu ar trebui să îngăduie slujirea fizică. Şi am văzut un preot, foarte tânăr, care se simţea realmente jenat dacă cineva se apleca să-i ia mâna, astfel că şi-o retrăgea încet la spate, spunând cu vocea moale şi cu un zâmbet stingher: „Nu, vă rog...“ Aceeaşi părere am şi despre sărutatul mâinilor la doamne. Iar cele care întind mâna la pupat (deşi nu mai vedem asta decât în filme proaste ori cu personaje proaste) sunt, ca şi în cazul preoţilor, nişte fufe.

 

Preotul din copilărie nu mi s-a părut niciodată un preot adevărat. Mai târziu am ajuns la concluzia că trebuie să fi fost o clonă extraterestră. În ochii lui de sticlă amestecată cu plastic, nu puteam citi bunătate sau evlavie, ci mai degrabă un soi de superioritate glacială. Părea o creatură necrozată fizic şi mortificată spiritual.

 

Apoi am început să mă ascund în baie, de câte ori venea să-şi facă rondul de sărbători.

 

Chiar aşa! Cine dracu′ a inventat pupatu′ mâinii la preoţi? (Dacă nu chiar el.)

 

 

Preotul pe bicicletă


Eram elevă în şcoala generală, undeva prin clasa a cincea. Mă duceam la ore, împreună cu câţiva colegi. La o distanţă în faţa noastră, apare un preot pe bicicletă. Copiii cu care eram încep să râdă şi să-şi dea coate. Superstiţia puerilă a vârstei era că, dacă îţi apare în cale un preot sau o pisică neagră, trebuie să faci trei paşi înapoi. Apropiindu-se, preotul şi-a dat seama că ne ţinem de prostii. După ce a trecut, a întors capul şi i-a văzut pe colegii mei făcând trei paşi înapoi. În momentul acela s-a dat jos de pe bicicletă, a lăsat-o să cadă în stradă, şi a început să alerge după noi, înjurând furios, oarecum în limitele tolerate de biserică. (Cum ar fi să auzi un preot înjurând de dumnezei?)

 

La vremea aceea, şi foarte mult timp după, eu aveam un respect nejustificat faţă de preoţi. Apariţia veşmintelor „nelumeşti“ îmi inducea o stare de emoţie mistică, îmbinată cu teamă şi cu un sentiment de vină obligatorie. Credeam că preoţii sunt oamenii lui Dumnezeu; şi despre Dumnezeu credeam că există.

 

Dat fiind că nu făcusem cei trei paşi înapoi, nu încercasem nici să fug. Astfel că eram singurul copil care rămăsese în urmă. Preotul m-a ajuns imediat, m-a luat de umăr şi m-a scuturat de câteva ori, zicându-mi: „Nu ţi-e ruşine?!!! Asta vă-nvaţă pe voi la şcoală?!! Cum îi cheamă pe părinţii tăi?...“ Continua să mă ţină de braţ şi să mă „scuture“.

 

Cât eram de mică, şi tot am realizat că nu se poate vorbi cu un om roşu de mânie. Fiindcă imaginea preotului mă speria, am lăsat capul în jos şi mi-am privit pantofii.

 

 

Preotul de sărbători

 

Ianuarie 2006. Moment rar al zilei şi al vieţii, în care mă găsesc într-o susceptibilă linişte creatoare. Dintr-o dată aud soneria. Care nu mai încetează! Cineva îşi lipise buricul degetului pe ea, preţ de vreo douăzeci de secunde. Pare puţin când numeri secundele, dar încearcă să faci asta pe fundalul unui semnal continuu, agasant. Şi ai grijă să fii înăuntru, nu afară. Cel care e dincolo de uşă probabil că se distrează făcând asta, pe când tu, dincoace, simţi că-ţi pierzi cumpătul.

 

A fost o revelaţie să constat că la uşa mea nu se afla nici omul de la Enel, nici omul de la Romgaz, nici omul de la Apa Nova, nici omul negru, nici proprietarul apartamentului, nici administratorul blocului, nici vecinul inundat care suna înflăcărat la un alt etaj, nici muribundul de vizavi, nici vreun vânzător ambulant, nici cerşetorul de pe stradă, nici copiii de pe scară, nici câinele înfometat de pe palier, nici poliţia, nici infractorul, nici martorii lui Iehova, nici pompierii, nici gunoierii, nici vreun nesimţit sau obsedat, ci preotul de sărbători.

 

Preotul deţine astfel recordul absolut de timp, în istoria mea personală de ascultat sonerii. Mai mult de-atât, fac cunoştinţă cu un nou curent artistic din sfera muzicii religioase, căci aud cântându-mi-se la uşă „Fuga“ sau, mai bine zis, „Fuguţa“ de Preot Anonimus.

 

Nu i-am deschis. Şi cu greu m-am abţinut. Dar mi-a fost mai uşor, ştiind că o să scriu într-o zi despre asta.

 

(Scurtă semificţiune)

A doua zi am găsit lipit de sonerie buricul unui deget. Am chemat poliţia. Care s-a arătat dezamăgită, fiindcă venise pornită să ia doar amprente. S-a constatat că acesta aparţinea nu preotului, ci ajutorului de preot care primise misiunea de a suna la uşile enoriaşilor până rămâne fără degete, dacă e nevoie. În ziua aceea, logica mă îndeamnă să deduc, acel ucenic nu a putut să enerveze decât zece oameni. Dar preotul intenţiona să taxeze cât mai multe portofele din buzunarul parohiei. Şi asta fără să-şi rişte bucăţică de piele. Foarte curând am înţeles datorită cărui lucru auzeam sunându-se simultan la mai multe sonerii.

 

 

Preotul de televiziune

 

Se întâmplă în vremurile acestea o invazie a preoţilor în televiziuni. Preotul apare pe orice canal de telecomunicaţie să-şi spună Cuvântul.

 

Dacă într-o emisiune televizată avem un medic, un parapsiholog şi un preot. Preotul va fi întotdeauna cel mai necivilizat dintre toţi.

Dacă într-o emisiune televizată avem un ufolog, un astronom şi un preot. Preotul va fi cel mai îngrădit la minte.

Dacă într-o emisiune televizată avem un bioenergoterapeut (cristaloterapeut, magnetoterapeut, sacroterapeut etc.), un fizician, un chimist şi un preot. Preotul va fi cel mai recalcitrant.

Dacă într-o emisiune televizată avem un clarvăzător, un astrolog, un om de ştiinţă şi un preot. Preotul va fi cel mai agresiv.

Dacă într-o emisiune televizată avem un vindecător (atestat cu zeci de cazuri în lume), un chirurg şi un preot. Preotul se va dovedi cel mai sceptic om de credinţă.

Dacă într-o emisiune televizată avem un psiholog, un tânăr intelectual remarcabil, distins, manierat, dar homosexual. Şi un preot. Preotul va fi, incontestabil, cel mai huiduitor.

 

Preotul – reprezentantul Bisericii şi al statutului de pietate – se remarcă prin a fi cel mai brutal om într-o polemică, neacceptând într-un mod paranoic de îndărătnic nici măcar o teorie care să aparţină unuia dintre celelalte sisteme explicative.

 

Dacă într-o emisiune televizată avem doar un preot, atunci e bine. Ar fi perfect dacă ar dispărea şi moderatorul.

 

Cu alte cuvinte (căci nu pot fi mereu aceleaşi, ca în cazul popilor), m-am săturat de preoţii care, la o întrebare oricât de simplă, răspund întotdeauna la fel: doar din scripturi. Recitând şcolăreşte texte biblice, într-un monolog nesfârşit, lipsit de orice fior sacru.

 

Atâta timp cât nu vor şti să gândească singuri, eu aş interzice preoţii de televiziune. Este suficient să aduci în locul lor o Biblie.

 

Sunt şi preoţi care dau un nou sens hirotoniei. Dar ei apar la televizor arareori. Sau, în cel mai bun caz, niciodată.

 

 

Constatare de domeniul viitorului contemporan cu noi

 

Recent am urmărit pe Discovery Channel o serie de documentare, având ca temă Biblia Secretă. Documentele istorice şi medicina legală au scos la lumină anumite dovezi (în măsura în care astfel de dovezi se pot proba), cu ajutorul celor mai buni experţi în domeniu. Au fost subiecte legate de Cavalerii templieri: Luptătorii Domnului; Rivalii lui Iisus – Ceilalţi Mesia; Apocalipsa; Evanghelia după Iuda; Dezlegarea codului lui Da Vinci.

 

Dincolo de tot ceea ce înseamnă, pentru omul nou (şi nu învechit), acest spectru de subiecte religionare, am reţinut răspunsul specialiştilor teologi, implicaţi în cercetarea unor teorii sau a unor probe concludente. La un moment s-a pus o întrebare. Şi nimeni nu a hulit. Nimeni nu a aruncat cu pietre.

 

Unul dintre ei a răspuns aproximativ aşa: „Este o ipoteză destul de veridică. Dacă s-ar şi putea demonstra că Iisus a fost căsătorit şi a avut copii, aceste fapte ar zdruncina din temelii istoria a 2000 de ani de creştinism. Iar subiectul tabu al căsătoriei, la unele religii, şi cel al sexualităţii, blamat în numele întregii biserici, s-ar dovedi erori fundamentale în practicarea celor douăzeci de secole de religie creştină.“ A spus asta zâmbind. Era zâmbetul unui om civilizat care trăieşte într-o lume viitoare, contemporană cu noi.

 

 

Concluzie

 

După toate episoadele simptomatice, destinate unora dintre preoţii autohtoni, sfârşesc oarecum prin a-mi reanaliza atitudinea faţă de ei. Fiindcă şi preoţii, ca şi oamenii simpli sau din oricare altă categorie socială ar fi, trăind într-o ţară aşa cum este aceasta, nu pot fi altfel decât sunt.

 

Reabilitez preoţii, absolvindu-i de neputinţă într-o societate neajutorată. Deşi ar fi fost frumos ca ei să fie cei mai iluminaţi semeni, în ciuda oricărei realităţi întunecate.

 

20 mai 2006

 

 

 

 

O floare de câine

De câteva zile, când mă uit aiurea pe geam, văd trecând un câine care ţine-n lesă un stăpân. Câinele are fixată în jurul gâtului un fel de pâlnie, sau un fel de clopot, dintr-un fel de hârtie albă, plastifiată. Marginile pâlniei îi vin cu mult peste urechi, astfel că animalul orbecăie cu capul şleampăt, la oricare mişcare. Câinele cu clopoţel e o specie foarte rară, e un câine protejat de om. – Omul ajută câinele să nu-şi lingă rănile la propriu, întocmai ca în expresia pe care o folosesc oamenii la figurat. Fiindcă rănile câinelui sunt unse cu unguent, iar scopul clopoţelului acesta este: de a ţine câinele cât mai departe de sine. Ceilalţi câini, fără stăpân, nu au privilegiul ăsta.

 

Două doamne vârstnice, cu pălăriuţe albe, au trecut şi s-au amuzat că şi câinele avea pălăriuţă albă. Un domn care trecea cu o veioză în mână s-a amuzat, de asemenea, că și câinele avea abajur. Apoi câinele s-a oprit la semafor să traverseze strada. S-a aşezat cu fundul pe asfalt şi s-a uitat în sus. Când se opreşte şi se uită-n sus, câinele parcă e o floare.

 

24 august 2006

 

 

 

 

Ubicuitate

În ultima vreme mi se întâmplă ceva bizar. Mă sună diverşi prieteni şi îmi spun că m-au văzut în diverse locuri. Alexandra m-a sunat azi să-mi spună că sâmbătă dimineaţa m-a văzut la volanul unui Renault Megane. Eu nu ştiu să conduc, nu am de gând şi nici n-am ce. (Deși apar într-o poză la volanul unui Seat Ibiza. În cel puțin o poză.) Un alt prieten îmi spunea cu ceva timp înainte că m-a văzut în faţa unui restaurant japonez. El pleca, era deja în maşină, eu tocmai intram. Nu eram eu. (Deși la un restaurant japonez am fost odată, și poate nu o dată?) O fostă colegă susţine că m-a zărit la teatru, la multe rânduri distanţă. Mi-a făcut semn cu mâna, dar nu crede că am văzut-o. Am întrebat-o ce piesă era. Nu eram eu. (La teatru am fost de mult mai multe ori decât am fost la volanul unei mașini sau într-un restaurant japonez, și se prea poate ca fosta colegă să fi încurcat piesele.) Altcineva m-a văzut din autobuz într-o zonă în care nu am fost niciodată. (Cât despre zonele în care n-am fost niciodată, se prea poate și asta, altcineva să fi încurcat zonele...)

 

Chiar și așa, e posibil ca în Bucureşti să existe o femeie care îmi seamănă perfect. Şi nu ar fi o problemă. E posibil ca în Bucureşti să existe mai multe femei care îmi seamănă perfect, şi nici asta nu ar fi o problemă. Altceva mă îngrijorează. Dacă de fiecare dată sunt eu şi nu îmi dau seama? Dacă de fiecare dată sunt eu?… Şi nici una dintre noi nu ştie ce face cealaltă?

 

Apoi mă-ntreb câţi dintre cunoscuţi nu mi-au relatat faptul că la un moment m-au văzut? Nu mi se pare important de menţionat: Ştii, te-am văzut acum vreo lună în Pasajul Unirii, la metrou. Eu eram în tren, tu aşteptai pe peron. Oricum, afirmaţia m-ar pune pe gânduri, fiindcă de cel puţin trei ani, de când m-am mutat în centru, nu mai merg cu mijloace de transport în comun. (Deși s-a mai întâmplat...)

 

Altădată, un prieten apropiat a alergat o bucată de drum după mine, fiind convins că merg chiar în faţa lui. M-a strigat, m-a ajuns din urmă. Eram şi nu eram eu…

 

La fel de straniu mi se pare ce s-a întâmplat într-o seară în care trebuia să mă duc undeva. Toată fiinţa mea stătea pe loc, dar trebuia neapărat să plec. Deşi am plecat, am avut sentimentul că am rămas acasă. Că sunt de fapt în ambele locuri, dar mai mult în cel în care nu eram. Mă aflam într-un loc şi purtam o conversaţie, sau ea mă purta pe mine, eram deopotrivă şi în locul în care aş fi vrut să fiu. Vedeam clar cum umblu prin casă, îmi vedeam mişcările, ştiam cu exactitate ce fac. Acestui fenomen i se spune ubicuitate, şi mi se pare înfricoşător să-l trăieşti. Iar dacă exagerez când spun că l-am trăit, atunci o să spun că e la fel de înfricoşător să ai senzaţia că-l trăieşti.

 

Brusc îmi amintesc de o colegă care era convinsă că în casa ei, în lipsa ei, cineva trăieşte cât timp ea e la serviciu. Şi ea era tot timpul la serviciu.

 

Nu ştiu ce să cred despre toate astea. Cu atât mai mult mă îngrijorează faptul că sâmbătă dimineaţa, înainte de a mă trezi, visam cum conduc un Renault Megane. Deşi maşina mea preferată e alta.

 

4 februarie 2004

 

 

Revin cu o însemnare după zece ani. Într-o zi de joi, tocmai ce ieșisem din casă când, pe o stradă învecinată, un Saint-Bernard se oprește în drum să se uite la mine. Nu era pentru prima oară când stăpânul unui câine nu-și putea urni animalul din pricina mea. Nu era nici pentru a doua oară. Sau a treia oară. Era pentru a patra oară. Dacă nu a cincea. Saint-Bernardul uriaș se uita la mine cu o expresie mult mai tristă decât cea pe care rasa lui, oricum tristă, o afișează. Stătea în loc și mă aștepta să ajung la el. În timp ce stăpânul trăgea de el și se uita la mine, se uita la mine și trăgea de el. Câinele, nimic. Eu mă uitam la el și îi zâmbeam, cum numai Sfântului-Bernard îi poți zâmbi. Ajung. Și câinele e parcă mai fericit cu o nuanță. Nimeni nu-l băga în seamă pe stăpânul gălăgios care trăgea de lesa câinelui și îi spunea întruna: Nu e Alexandra... Haide, că nu e Alexandra... Altă femeie cu care mă confundă un câine... Poate că nu cu Alexandra de la începutul istorisirii, că nu semănăm deloc. Dar, mai știi? În zece ani oamenii se mai schimbă.

 

28 august 2014

 

 

 

 

Exerciţiu de respiraţie

A respira corect este un exerciţiu practic imposibil. A te opri la fiecare câteva secunde pentru a inspira adânc din diafragmă, din cavitatea abdominală şi nu din partea superioară a plămânilor, pentru ca mai apoi să expiri la fel de adânc aerul, până la ultima rămăşiţă de azot, oxigen, argon, bioxid de carbon, ca de altfel şi orice urmă de neon, heliu, metan, kripton, dioxid de sulf, hidrogen, oxid de azot, xenon, ozon, iod, amoniac, monoxid de carbon – ar însemna ca toată ziua să te ocupi numai cu asta. Alternativa rămâne, până una-alta, cealaltă respiraţie: întretăiată, nefinalizată, superficială. Suntem analfabeţii unei lecţii elementare de respiraţie. Şi totuşi n-a murit nimeni din asta.

 

Dimpotrivă, funcţionăm ca un mecanism de autoapărare, căci ar fi letal să respiri sănătos un aer contaminat. De pildă, atunci când ţi se face rău, eşti sfătuit să respiri adânc. Procedură care mai mult îţi dăunează, dar odată cu efectul placebo ai impresia că te simţi mai bine. Pe de altă parte, un aer curat e periculos de inhalat. Aerul de munte te poate ucide. Aşa cum după o viaţă trăită în viciu, o cură de purificare te-ar putea curăţa de tot.

 

Cu ani în urmă am făcut o descoperire. Atunci când fumez, respir corect. Inspir şi expir, întocmai indicaţiilor anterioare. Nu sunt o persoană fumătoare – fiecare gest e cumva nou, de aceea îl administrez cu o doză de atenţie. Şi fiindcă mi se-ntâmplă arareori, respir corect arareori. În cazul ăsta, ar trebui să mă apuc serios de fumat? Sau să mă las de respirat?

 

11 februarie 2006

 

 

 

 

Exerciţiu de intoxicaţie

Exerciţiul de intoxicaţie e foarte simplu de făcut, de către oricine. El presupune doar să ieşi afară şi să respiri. Odată cu epoca industrializării, acest exerciţiu a dat roade la nivel mondial. Marile centre industriale au făcut tot posibilul să polueze atmosfera Pământului şi au făcut posibil acest exerciţiu.

 

Exerciţiul de intoxicaţie dă rezultate la fel de bune şi în casă. Şi în casa ta, şi în casele altora. Şi pe oriunde ţi-e dat să intri sau să ieşi.

 

Locuiţi în marile aglomerări urbane? Atunci sunteţi privilegiaţi. Specialiştii aerului din zonele urbane spun că aici există o combinaţie ideală de fum, funingine, acid sulfuric, benzen, metan, compuşi ai sulfului, emisii nocive de la combinatele chimice (clorură de vinil, clor, plumb, formaldehidă, solvenţi) şi alte chimicale provenind din noxele produse de autoturisme (monoxid de carbon, dioxid de carbon, oxid de plumb, carbonat de plumb, gazolină, compuşi ai benzenului din seria hidrocarburilor).

 

La fel de mult ajută la săvârşirea cât mai dinamică a acestui exerciţiu tot ce funcţionează cu motoare poluatoare.

 

Pasul următor: substanţele de curăţare şi detergenţii care folosesc amoniacul ca ingredient de bază – nu prea constituie şi baza sănătăţii tale; soluţiile împotriva moliilor, gândacilor, ţânţarilor – sunt şi soluţii împotriva ta; produsele de împrospătare a aerului din încăperi (odorizante, lumânări aromate, beţişoare parfumate); produsele cosmetice; săpunurile; spray-urile şi deodorantele; uleiurile volatile. Toate sunt toxice.

 

Uleiurile rezultate din prăjirea alimentelor nu sunt numai toxice dar şi cancerigene – o spun specialiştii în ulei –, ele produc acroleină care, odată inhalată, duce la deficienţe respiratorii. Persoanele care lucrează într-o bucătărie, unde se prăjesc zilnic cartofi sau alte alimente, pot dezvolta tuse cronică şi chiar pneumonie prin inhalarea aerului.

 

Să ieşim din bucătărie, în stradă. Monoxidul de carbon, ajuns în plămâni chiar şi în cantităţi mici, reacţionează cu hemoglobina din sânge, împiedicând-o să transporte oxigenul către celulele corpului. Citesc că hemoglobina are o afinitate pentru acest gaz de 200 de ori mai mare decât pentru oxigen, făcând absorbţia extrem de rapidă (hemoglobinii şi mai înrăiţi susţin că de 300 de ori mai mare). Primul simptom este durerea de cap şi ameţeala.

 

Mergem mai departe... Acidul sulfuric corodează şi distruge tot ce întâlneşte în cale: pietre, metale, haine, ţesuturi. Multe boli apar ca necunoscute pentru medicină (şi pentru nepricepuţii din medicină), boli care pot fi datorate intoxicării cu acid sulfuric. Acizii corozivi din atmosferă atacă celulele, ţesuturile, gâtul, nasul, plămânii, creierul, inima, ficatul, splina, rinichii, precum şi sistemul nervos.

 

De asemenea, toate substanţele toxice enumerate mai sus, ca de altfel şi cele neenumerate mai jos, pot cauza anemie, laringite, difterie, amigdalite, sinuzite, boli de inimă, diabet sau tuberculoză.

 

Oriunde vă aflaţi, n-aveţi cum să rataţi exerciţiul. Să începem dar să respirăm adânc, acum, cu toţii.

 

21 octombrie 2011

 

 

 

 

Omul cu banchize în loc de valize

Era un om care simţea tot timpul. Nevoia să plece.

 

Aşa că îşi împacheta totul la rece. Şi pleca cât îl ţineau banchizele. Făcea asta de când se ştia, şi se ştia de ceva vreme. Şi vremea ştia când venea timpul să plece. La început o făcea o dată pe an, dar aşa e la început. Apoi ajunsese s-o facă o dată pe lună. Odată ce ajungi s-o faci o dată pe lună, începi să-ţi doreşti s-o faci o dată pe săptămână. Iar de-aici încolo e greu să te abţii să n-o faci zilnic.

 

Asta până într-o zi când nu a mai plecat (deoarece nu s-a mai întors).

 

28 iunie 2009

 

 

 

 

Haş

Fumez haş cu M şi L. Într-o cameră ce pare să dezvăluie alte lumi înainte de-a ajunge la ele: tavanul şi pereţii sunt vopsiţi în portocaliu, la nord e un dreptunghi mare, alb, uşile sunt verzi. Noi, tăcuţi. Urmăresc mişcările lui L. Pregăteşte o altă ţigară. Are mâini frumoase, gesturi lin curgătoare. Ne uităm la „Fashion“. O armată explozivă de femei se îndreaptă către mine. Cineva mută pe Discovery. Peşti şi păsări. Toţi au aripi. După a doua ţigară mă ridic şi mă îndrept spre telefonul mobil. E târziu, trebuie să chem un taxi. Drumul până la telefon mi s-a părut lung, în realitate era un singur pas. Apoi mi s-a părut scurt, în realitate erau câţiva metri. Mă aşez înapoi în obiectul negru din lemn şi pânză – jumătate scaun, jumătate fotoliu. Taxiul va sosi în şase minute. „Ar trebui să cobor?“ îmi întreb prietenul imaginar. „– Nu, e prea devreme...“ îmi răspunde o voce reală. Încerc să aproximez cât mai bine trecerea minutelor. Un minut are 60 de secunde. Să număr până la 60. Să număr de patru ori până la 60. Îmi păstrez două minute pentru coborâre, pentru idila cu ascensorul. Mă ridic. M rămâne în urmă, fumând lent şi senzual dintr-o ţigară. Pe hol, întuneric. Se apropie, în timp ce mă adun. O sărut pe obrazul stâng, apoi pe obrazul drept, parcă cu încetinitorul... Ne atingem colţurile gurii. Părul ei e negru, hainele ei, negre, pe hol, întuneric. Un singur gând luminează. L apare absorbit de o lume interioară. Mă conduce lin, îmi deschide uşa liftului, îl salut de plecare.

 

În lift nu s-a întâmplat nimic – nimic nu e întâmplător. Cobor şi cobor, dar parcă urc. Ajung totuşi la parter. Aud nişte voci monolitice venind din afara blocului. Rămân în dreptul uşii, aşteptând taxiul. Peste puţin timp văd lumina farurilor şi desluşesc maşina care apare în această poveste. Precum o halucinaţie. Am de închis o uşă imensă din fier şi de coborât nişte trepte. Grupul dubios din stradă îşi întoarce trunchiul cu inombrabile capete, spre mine. Toate gurile se opresc din mestecat cuvinte. Aş putea fi o pradă uşoară, dacă nu ar fi maşina din faţa mea. Şoferul se răzgândeşte. Se duce zeci de metri înapoi şi rămâne acolo cu farurile aprinse. Sunt contrariată. Taxiul vine în contradicţie cu aşteptările mele. Mai nou, am viziunea că mi se pregăteşte un accident. Văd întreaga desfăşurare. Eu, lovită de botul maşinii. Mă încearcă o nouă clarviziune – în stânga mea se află un taur. De un lucru sunt sigură: nu am purtat niciodată roşu. Mă uit buimacă la bluza mea, o întorc pe toate feţele, o întind pe o sârmă de telegraf, mă uit la ea cu lupa, o flutur în lumina lunii; fac acelaşi lucru cu restul hainelor; mă descalţ. Nici urmă de roşu. Când îmi amintesc de taxi, n-aş fi putut spune câte ore trecuseră. Ce naiba fac aici? Dar ce naiba face maşina acolo?! Şi dacă e chiar lângă mine iar eu o văd la zeci de metri distanţă?... Fac câţiva paşi în direcţia ei. Dacă e lângă mine, ar trebui să mă lovesc de ea. Continui să merg. Maşinăria stă tot pe loc. Aud parcă o voce care mă întreabă dacă am comandat un taxi. Îi strig că da, deşi nu-mi place să strig, şi rămân pe loc. Şoferul rămâne şi el pe loc. După câteva secunde, aud din nou întrebarea. Aceeaşi. Nu mai înţeleg nimic. Dacă am răspuns o dată, de ce trebuie să răspund şi a doua oară? De câte ori se trage dubla asta? Poate că prima dată i-am strigat în şoaptă?... Taxiul a apărut după două clipiri de ochi – dar nu orice fel, cele mai rapide clipiri din lume. În acelaşi timp, am avut impresia c-am aşteptat toată noaptea. Mă aşez pe bancheta din spate. Sunt nevoită să dialoghez cu şoferul pe tema adresei, mai mult decât aş fi vrut. Vorbesc pe un ton impecabil, cuvintele sună distins, de o claritate ireproşabilă. Un singur lucru nu ştiu... Am spus eu toate aceste cuvinte sau mă întâlnesc doar cu proiecţia lor în imaginar? În prietenul meu, imaginarul... Reiau. Cuvintele sunt rostite perfect, corectitudinea lor mă scoate din minţi. Le aud apoi rezonanţa în timp, un timp ireal. Şi din nou îndoiala mea... Ajunsă la destinaţie, i-am întins şoferului o bancnotă de 50 de mii: „– E bine aşa?“ El, parcă nevenindu-i să creadă: „– Păi, aparatul arată 40...“ Eu: „– Deci e bine.“ Imediat am avut sentimentul sumelor şi al vorbelor inversate. Aparatul să fi înregistrat 50, iar eu să fi zis dacă e bine 40. Acum înţeleg de ce nu-i venea să creadă. Situaţia mi-a revenit de multe ori în minte, în decursul nopţii. Apoi mi-am amintit că atunci când am coborât din taxi ţineam în mână o hârtie de 10 mii. Oare cum l-am convins pe şofer să-mi dea rest suma pe care i-o datoram? Şi oare ce-am făcut cu hârtia? Oare i-am lăsat-o câinelui care stătea şi cerşea în faţa scării.

 

În casă mă aştepta liniştea. Tocmai acum când aveam chef de tărăboi. Dau să mă uit la televizor. Într-o emisiune moderatorul şi invitaţii se amuzau de mama focului, deşi nu ştie nimeni cum arată această mamă. Spectatorii râdeau, indubitabil, ca proştii, cu gura depăşind graniţele urechilor. Telespectatorii stăteau la adăpost, dar prostia lor ieşea la înaintare. PROSTIA. Era nemărginită, o vedeam acum în toată plenitudinea, cum nu o mai văzusem niciodată. Cum se întinde pe toate feţele şi suprafeţele, pe toate canalele, cum inundă toate televiziunile, cum se revarsă în toate casele din toate oraşele, şi cum merge mai departe. Până la marginea planetei, unde se termină totul, chiar şi prostia. Deşi Einstein are altă teorie.

 

Mai mult ca niciodată mă locuieşte gândul că nu sunt singură. Apoi teama de cuţit. O teamă exacerbată de cuţit. Foamea mă cotro-peşte, la fel şi fobia subită pentru obiectul ascuţit. Deschid sertarul şi îmi imaginez cuţitul cum sare la gâtul meu. Îl prind cu putere de mâner, fixându-l în palmă cu o agilitate de bucătar şef. Conjunctura pare să nu mai fie în favoarea mea, în momentul în care simt că mâna, şi în special prelungirea acesteia, ar putea să nu mă mai asculte. Îmi ung prima felie de pâine cu repeziciune şi cu ce am mai găsit prin frigider, apoi las jos cuţitul cât mai departe de mine. La cea de-a doua felie simt că tăişul ascuţit vrea să se hrănească cu încheietura mâinii. După ce termin, arunc cuţitul în sertar. Aş fi vrut să am un sertar cu cheie. Şi să arunc cheia departe, cât mai departe, în Mordor dacă se poate. Dacă la noapte mă voi trezi şi voi începe să umblu prin casă după arme albe (deşi cuţitul meu e maro)?

 

Noapte agitată. Fantasmagorii. Treziri bruşte în capul oaselor. În capul patului. Senzaţii reci. Senzaţii calde. Prezenţe fără nume. Clipe portocalii.

 

 

Cuţitul care mă aştepta a doua zi.

 

21 mai 2001

 

 

 

 

Sensuri I

Am alergat toată ziua. În stânga şi în dreapta. Dar mai ales în stânga. Înainte, înapoi, dar mai mult în apoi. În cerc, în semicerc – pe jumătate să încerc. În insule estivale din emisfere cerebrale. În afundătură, încă o tură, fără ură. În tot timpul ăsta am stat pe scaun, nemişcată. Dar îmi place să fiu mişcată. Aşa îmi menţin condiţia fizică. Îmi place metafizica. O studiez cu pasiune (îmi place pasiunea) şi am siguranţa – încă nu a sărit – că prea curând nu mi se va atrofia creierul. Nu-mi place creierul gătit, deşi ar putea să-i şadă bine ferchezuit. Spun asta chiar dacă nu am mâncat niciodată şi, de câte ori n-o fac, mă gândesc la cât IQ ar fi trebuit să posed în plus, după îngurgitarea unui creier sau a altuia. Deşi, orice hrană preparată termic îşi pierde din proprietăţi... Atunci aş putea testa un creier crud. Dar nu vreau să fiu crudă. Mă întreb, dacă aş fi mâncat carne de râs, aş fi râs mai mult? „Carne de râs“ n-ar trebui să însemne aproximativ acelaşi lucru? Am să râd vreodată până am să mor? Îmi place să mor. De dor. Noaptea îmi place să trag puiul de somn. Şi îmi mai place somnul, deşi mi-e milă să-l mănânc. Aşa am devenit vegetariana lui peşte (dar asta e o altă poveste, care chiar are sens).

 

În altă dezordine de idei, mâine voi sta toată noaptea la cozi. Îmi plac cozile. Eu însămi am una, pe care o port la cap. De asemenea, port întotdeauna la picioare o ladă cu mere. Mâine o să ronţăi toate cozile merelor. Doar codiţele lor de lemn, până voi rămâne fără dinţi, fără gură, fără organe. Mie nu îmi plac deloc organele, dar mama ştiu că şi-ar fi dorit un „bărbat în uniformă“. În schimb am o gândire uniformă. Şi asta tare-mi place.

 

10 martie 2000

 

 

 

 

Sensuri II

Era o zi ca oricare altă zi. Fără dar şi fără poate.

 

Încercam să-mi fac un rost în viaţă. Mi-am luat un război de ţesut şi i-am folosit rostul. N-a ieşit nimic, nu mai făcusem asta niciodată şi nici nu cred că avea rost să încep să fac asta acum. Am căutat un alt rost între cărămizile unui zid, între scândurile unei duşumele, între ţiglele unui acoperiş sau între două construcţii alăturate. Am găsit doar praf şi câteva insecte care m-au luat la rost. Am săpat un jgheab în lemn şi am lăsat să alunece o fereastră, o uşă, un capac. Am adunat toate obiectele ascuţite din casă şi le-am folosit tăişul în curte. Am scos toate cărţile din bibliotecă şi le-am reaşezat cu cotorul în spate (chiar dacă nu toate cărţile erau mâncate), ca să le văd mai bine rostul. Nu l-am văzut, vedeam doar filele unor cărţi închise, dar oricum ştiam toate titlurile pe de rost.

 

M-am gândit să plec de-acasă, ca să nu înnebunesc între cei patru pereţi fără rost. Se poate înnebuni cu atât mai bine, în lume. Când am ieşit, am vrut să încui uşa. Am băgat cheia în broască, dar aveam să-mi dau seama că nu era o soluţie să ai o cheie. Broasca nu era o yală, ci un animal penetrat de o cheie, care a sărit în lacul de pe unghii. Am făcut tot ce-am putut, dar n-am mai putut să scap de broască, o înghiţise lacul. În autobuz, o mamaie m-a întrebat dacă acum se fac modele de brotac la manichiură. Am vrut să-i explic ce mi se întâmplase, dar vorbele mele i se păreau fără nici un rost. Când i-am spus că nu am fost niciodată la manichiură, de asemenea, nu m-a crezut. Mi-a zis că, după aşa unghii mirobolante, eu însămi trebuie că sunt manichiuristă, motiv pentru care nici nu trebuia să ajung vreodată la manichiură. Broasca a rămas acolo, chiar şi atunci când am curăţat lacul cu acetonă.

 

La staţia următoare s-a urcat o preafrumoasă femeie. Admiraţia mea a mers într-atât de departe, încât am scos un ţipăt ascuţit, atunci când m-a călcat pe degetul mic de la piciorul stâng cu tocul de sub călcâiul drept. Nici acum nu ştiu cum de am văzut toate detaliile astea, fiindcă frumuseţea ei mă orbise. M-am îndoit de durere şi am vrut să mă sprijin de tocul uşii, dar mi s-a părut şi mai periculos acest toc. Durerea a fost cu atât mai străpungătoare, cu cât femeia purta tocuri cui. A trebuit să scot cuiul cu ce aveam la îndemână – o mână. Cui să-i cer un patent? Și n-aveam de gând să încerc zicătoarea cui pe cui se scoate“. Cu cuiul ăsta care scoate un cui e o problemă. Și cineva ar trebui să-i spună. Ca şi cum ar fi purtat un toc mortal de scris sub călcâi, am păstrat autograful femeii pe degetul meu mic, până într-o zi. Când mi-am pierdut degetul.

 

Speriată de ce-ar mai putea să mi se-ntâmple, am coborât din autobuzul cu sperietori. Şi m-am gândit să-mi cumpăr un corn de la patiseria unde scria Korn. Vânzătoarea, care părea şi proprietara chioşcului, o femeie pe la 666 de luni (asta ar veni cam 55 de ani şi jumătate), era îmbrăcată cu un şorţ care odată fusese aproape alb. Acum era aproape negru. Prin căştile ei răzbătea ceva între heavy metal, alternative metal, rap metal, funk metal, industrial metal, groove metal, grunge, hardcore punk – cred că un fel de nu metal, cum i se mai spune. Am cerut un corn. Vânzătoarea m-a întrebat de care? Eu am întrebat-o pe vânzătoare de care aveţi? Vânzătoarea îmi spune că are: corn englez, din familia oboiului; cornul carabei, la cimpoi; corn de armonie; corn de vânătoare; corn cu praf de puşcă; corn de lut sau de ceramică; cornul lui Amon; cornul lunii. În timp ce gura femeii turuia, trupul ei turuia. În căşti se auzeau pasaje complicate cu chitări electrice, sincopate, şi acorduri dark. – Dacă doriţi altceva, mai avem coarne de plug. Coarne de melc. Coarne de bou sau de oricare alte animale cornute. De bărbat încornorat, şi coarnele boului meu de bărbat, pentru care azi e promoţie. Îl avem şi pe cel cu coarne. Vi-l recomand. – Nu aveţi nimic comestibil? o întreb confuză, cu ochii cât ceapa, pe vânzătoare. – Ar fi un corn. – De care? – Un arbust cu fructe roşii, acrişoare, dar stă cam de mult timp pe-aici. Ar mai fi cornul prescurii, dar şi ăsta e de la un parastas de luna trecută; şi cornul abundenţei, dar acum e gol. Cam asta-i tot. A, şi văd c-a mai rămas cornul-secarei, dar nu vă sfătuiesc, fiindcă-i o ciupercă parazită. 

 

Am intrat într-o alimentară şi mi-am ales cu mâna mea (după ce am verificat dacă-i a mea) o eugenie. Am ţinut neapărat să iau eugenia personal, deşi toţi îmi spun să n-o iau personal. Apoi am plătit eugenia cu un leu care a înghiţit-o pe vânzătoare. Îmi mâncam eugenia, în timp ce mă gândeam la genetica aplicativă, folosită de rasişti şi fascişti. Atunci l-am văzut pe Roman – vecinul meu şi strămoşul nostru. Ţinea un roman în mână, în timp ce în-scria cu picioarele un eseu.

 

Mergând pe stradă, întâmplările se ţineau lanţ, precum lanţul câinelui Rob, al gardului sau al bicicletei din prima curte în care mi-am aruncat ochii. Tot acolo mi-am aruncat şi lanţul de la gât, lângă doi infractori în lanţuri. Aceştia fuseseră azvârliţi în lanţuri, fiindcă făcuseră un lanţ de nelegiuiri. Chiar în acea curte, căreia i se spunea şi „curte de apel“. Am mers mai departe şi am dat peste un lanţ de case mici. Apoi imediat peste un lanţ muntos. Un candelabru îşi întindea lanţul până deasupra capului meu. Am poposit un pic, atât cât să-mi înlănţuiesc gândurile. Aş fi vrut să găsesc acolo, sub lumina somptuoasă a candelabrului, un lanţ cinematic, un lanţ trofic şi o verigă oarecare din lanţul cauzalităţii. Lipsa lor mi-a provocat, mai târziu, o reacţie în lanţ.

 

Pe strada paralelă, care se numea „Strada Paralelă“, evolua Nadia Comăneci la paralele. La sol evolua un câine care muşca dintr-un bărbat. Lângă ei era o capră. Atunci mi-am amintit cum jucam capra la Amara, în vremurile de ultratristă amintire, când viaţa era amară. Pe vremea aia pâinea era amară, sarea era amară, berea era amară. Gura îmi era amară, inima, amară, râsul, amar. Ţineam un regim care ne făcea zilele amare. Oamenii strângeau cureaua până la cataramă, producţia de cataramă la hectar era prima producţie pe ţară. Republica Socialistă România era ca dracu′ de amară. La televizor, doar vorbe amare; la radio, aşijderea. Iluziile mele erau cele mai amare. Mă trezeam dimineaţa plină de amar, şi-mi cântam amarul. Spre după-amiază îmi înghiţeam amarul, seara îmi beam tot amarul şi noaptea îmi vărsam amarul. Toate astea mi-au lăsat, până în ziua de azi, un gust al dracului de amar.

 

Într-o curte, pe o altă stradă care nu era paralelă cu nimic, un băiat evolua şi el, punându-şi sare pe rană. Sufletul îmi tresare în fiinţă şi trupul îmi sare în curte, peste gard (fiindcă poarta era legată cu un lanţ). În cădere m-am lovit la cap, simţeam însă şi o migrenă în cot, iar limba îmi ieşise aproape de-un cot – cotul băiatului. ...Am leşinat. În afară de asta, mi-am pierdut toate cunoştinţele, printre care se numărau şi câteva rude. Iar băiatul şi-a pierdut şi el interesul de a-şi mai pune sare pe propria rană, a început să pre-sare sare peste rănile mele. Aşa l-am cunoscut pe băiatul care punea sare pe rană şi care şi-a pierdut capul pentru mine. Când mi-am revenit, l-am găsit aşezat lângă mine, cot la cot. În curând aveam să-mi pierd şi eu capul. M-am uitat să văd ce îmi mai face cotul, dar lucrurile luaseră o întorsătură ciudată. Mă aflam la o cotitură. Cotul meu nu mai unea braţul cu antebraţul, ci două conducte sau burlane. Prin care curgea o mare iubire. Băiatul a făcut atunci ochii mari, deşi îi avea mici, şi mi-a rostit numele în gura mare, deşi o avea medie. Astfel s-a anunţat ziua cea mare, când am făcut o nuntă mare. La nuntă au venit, cu mic cu mare, socrul mare, soacra mare, tata mare, mama mare. Şi toată lumea spunea: „La mai mare!“ Îmi amintesc de parcă a fost azi: era Joia Mare sau Vinerea Mare. Băiatul avea părul mare şi era mare la inimă (medicii îi depistaseră de curând această anomalie). Ţin minte că mi-a pus inelul pe degetul mare. Deşi îl aveam mic. La masă s-a servit multă mămăligă; pe ospătar îl chema Mălaimare şi i se potrivea: era mâncăcios, voinic la trup şi cam prostănac. Asta m-a făcut să gândesc că e lipsit de cuviinţă ca pe actorul cu acelaşi nume să-l cheme tot aşa. De emoţie nu puteam să mănânc nimic, toată lumea îmi spunea „n-ai mâncat nimic“. Băiatul, văzând asta, a început să mă hrănească cu pipeta, fapt pentru care am pus pe mine o kilocalorie. Mare lucru... – purtam o rochie de mare preţ, extensibilă. Era o petrecere de mare ţinută. Un singur lucru mi-aş mai fi dorit: o mare de flori. Erau câteva, dar nu aşa... Trei lulele de lalele... Atunci băiatul a încercat marea cu degetul (nu spun care). Şi pe loc se hotărî să-mi ofere o mare de flori. Cum venise timpul să se fure mireasa, m-a furat mirele. Şi m-a dus peste nouă mări şi nouă ţări, deşi e posibil să fi fost mai puţin de două. La un moment („dat“) ne-am aruncat în marea neagră. Nu ştiu ce mare era (şi nici cine naiba „dă“ acest moment), dar treceau pe-acolo tot felul de chestii mari: un cal-de-mare, un urs-de-mare, un leu-de-mare, un lup-de-mare, un porc-de-mare, o vacă-de-mare, un câine-de-mare, un drac-de-mare. Şi alte chestii mai mici: o găină-de-mare, o vulpe-de-mare, un corb-de-mare, un şoarece-de-mare, o pisică-de-mare. Mai târziu am cules fructe de mare şi am fumat iarbă de mare, la umbra unui pom marin pe care îl chema Marin. Şi şi mai târziu eu am călcat într-un arici-de-mare, atât de mare că am făcut numai răni pe toate tălpile. Băiatul a luat iute nişte sare de mare şi a început să-mi presare pe răni. Norocul meu că atunci trecea pe-acolo un tâlhar de mare, adică un pirat, care m-a salvat de băiatul care nu voia decât să-mi pună sare pe rană până ce moartea ne va despărţi. Din fericire, avea să ne despartă viaţa. Cu mâna ciuntită, corsarul mi-a dăruit o stea-de-mare, apoi mi-a arătat pe cer Carul Mare. Avea ambii ochii acoperiţi cu câte un plasture negru. Piratul meu era mare şi tare, nevoie mare. Mare minune, mi-am spus, să nu fie chiar Piratul din Caraibe (cu greu, mi-a mărturisit mai târziu că e din Satu Mare).

 

După un timp, mergeam printr-o vie şi-am întâlnit o moartă. Via eram eu, dar parcă şi decedata. De ce data? Nu știu de ce. Am vrut să-mi tai venele cu o lamă, să văd dacă sunt vie ori ba, dar n-am reuşit, ţineam în mână un mamifer rumegător. Am mai avut o tentativă tot cu lama, dar acum ţineam în mână un maestru budist.

 

Apoi m-am trezit şi lângă mine, în pat, era un ban: banul Ţării Româneşti. Mi-am spus că viaţa nu are nici un sens. Bine că limba română are prea multe.

 

17 ianuarie 2008

 

 

 

 

I. Mini-supermarketul din colţ

Vineri seara, mini-supermarketul din colţ. Îmi cumpăr porumb. Zacuscă! Mmm... N-am mai mâncat de mult zacuscă de la mama. Borcanele din rafturi trebuie să fie un substitut jalnic, dar mi-e poftă să risc. Aleg o marcă mai de încredere, după etichetă şi după felul în care arată conţinutul. Zacusca s-a dovedit stupidă, ca şi vânzătoarea care mi-a vândut-o.

 

Tot vineri seara, tot mini-supermarketul din colţ. Stau la rând să plătesc că m-am născut în ţara asta. În faţa mea, un englez. Asist la o scenă de balamuc. Pe englez, cumpărăturile îl costau 122.000 lei. A scos o hârtie de 50 şi una de 10... În timp ce englezul îşi contempla bancnotele, vânzătoarea îi spune alteia, aflată lângă englez: „– Ia uită-te, fată, în portofelu′ lui şi vezi dacă-i vruna de-o sută!“ „– N-are, fată, că m-am uitat...“ Englezul scoate o hârtie de 500.000. Vânzătoarea aflată lângă el o înhaţă şi fuge cu ea la o altă casă, s-o schimbe. Între timp, vânzătoarea de la casă se zburleşte la alte două vânzătoare care se aciuaseră şi ele pe lângă casa noastră de marcat: „– Ia duceţi-vă şi spuneţi-mi şi mie cât e porumbu′ ăsta!“ Una dintre ele se îndepărtează până în dreptul raftului cu porumb şi urlă de-acolo: „– Treizeeeeci!!“ „– Cââât?“ „30“ îi spun, pe un ton moderat. „– Staţi, don′şoară, că n-am auzit ce-mi spune colega.“ „– Cât ai ziiis?“ „– Treizeeeeeeeeeci!!!“ Vânzătoarea se întoarce către mine şi îmi spune: „– Treizeci porumbu′...“, apoi calculează suma totală. „– N-aveţi mărunt? Şi eu ce fac acum?“ Aveam o sugestie pentru ea. Să i-o spun, să nu i-o spun? „– Du-te V1 şi vezi dacă nu găseşti nişte mărunt la V2!“ Englezul aştepta să-i fie returnată bancnota de 500.000 în alte bancnote mai mici şi, de ce nu, poate cu câteva dintre ele lipsă.

 

Nu ştiu... Ar fi trebuit să conteze faptul că nu ne aflam într-un mini-supermarket dintr-o mahala – colţ cu neghiobia, ci undeva între Brezoianu şi Universitate, în ditamai centrul Bucureştiului? Pentru englez ar fi trebuit să conteze, la periferia oraşului ar fi fost linşat.

 

Mă mai întreb din când în când, aşa, ca să-mi fac rău, cum reuşesc vânzătoarele din afară să aibă întotdeauna banii potriviţi, de parcă s-ar încăpăţâna să nu te întrebe niciodată dacă ai mărunt, şi să-ţi dea restul, de obicei, până la ultimul cent. În timp ce îţi zâmbesc atât de frumos. Chiar dacă unii dintre noi se plâng că zâmbetul e artificial, este de preferat un zâmbet occidental, fie el automatism, decât privirea turbată a vânzătorului de pe plaiuri... miocritice.

 

Englezul fusese în sfârşit eliberat din strâmtoarea românească a prostiei. Şi pleca, zâmbind încurcat. Aş fi vrut să-i spun: What are you doing in this fucking country with these stupid people?

 

Şi i-am spus.

 

 

II. Ce a spus englezul

 

Englezul nu a spus nimic. Pentru că dispăruse. O secundă l-am pierdut din ochi. Şi parcă l-a înghiţit cineva. Poate vreo vânzătoare dezgustătoare şi degustătoare. De cărniţă englezească. O singură secundă, cât să-mi îndes restul de bani în buzunar. Aveam întrebarea pe buze. Acum e tot acolo şi o să rămână pentru mult timp.

 

Poate că într-o zi voi reuşi să-i adresez englezului din mini-supermarket întrebarea. Şi o să descopăr că a venit în România să se sinucidă. Încet, dar sigur.

 

19 septembrie 2003

 

 

.