Degustătorul de visuri 2(proze)

 

 

 

 

      Omul cu coarde sensibile

       Era un om care ar fi arătat perfect normal, dacă în loc de trunchi nu ar fi avut un instrument cu coarde sensibile. Aşa se născuse... Până şi arcuşul se născuse tot atunci, din aceeaşi mamă melomană. Omul arăta ca un violoncel, şi el însuşi cânta la el. Cunoştea şi înţelegea instrumentul ăsta ca pe propriul sine. Ba cu mult mai bine – fără muzică nu ar fi înţeles nimic din om. Era atât de sensibil la coardele lui... Iar coardele erau sensibile datorită lui, altfel ar fi fost nişte coarde perfect normale. Ceea ce reuşeau să facă împreună e greu de descris, şi imposibil de cântat de către oricine altcineva. Nimeni nu mai auzise asemenea sunete. Totul venea din ceea ce erau unul pentru celălalt. Şi niciodată până atunci nu se mai întâmplase pe lume ca unul să fie pentru celălalt ceea ce ei erau. Privit din afară, acest fapt era unic nu pentru că era vorba despre singurul om-instrument de pe planetă, dar şi pentru că era singurul instrument-om. Nemaivăzut şi nemaiauzit lucru. De aceea, cel mai de preţ lucru pentru om era acest instrument care se născuse în el şi din care se năştea zilnic.

 

       Asta până într-o zi când în viaţa lui a apărut o femeie. Care la început l-a inspirat, dar aşa e la început. Apoi femeia a făcut din el propriul ei instrument. Nu era o femeie potrivită pentru un violoncel. Nimic nu mai era ca înainte. Omul cu coarde sensibile ar fi vrut să plece, dar asta l-ar fi transformat în Omul cu banchize... A rămas şi a făcut tot posibilul să redevină ce era. După nouă luni şi câţiva ani, femeia a născut un copil care ar fi arătat perfect normal, dacă în loc de trunchi nu ar fi avut un topor.

 

       10 octombrie 2011

 

 

 

 

      Poveste cu dinţi I

sau

       Trilogia Dinților:

       „The Terminator

       „Atacul Clonelor

       „Invazia Aftelor“ 

       („The Return of the Rodica“)

 

       1.

       Cel mai mare complex fizic din viaţa mea l-a reprezentat – cel mai bine l-a reprezentat – dantura. Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea nu am putut fi fericită din cauza dinţilor şi a durerilor ucigătoare de dinţi. Cu ocazia asta, speram să mor cât mai curând. Dar durerea nu m-a ucis niciodată de tot. Atunci m-am gândit să mă sinucid, fiindcă demonul unei dureri insuportabile mi-o cerea zi de zi. Prin urmare, în acest moment e posibil să vă vorbească spiritul meu.

       Până la 16 ani nu prea ţin minte să fi avut o zi fără să trec prin chinurile necruţătoare ale întunericului cu dinţi, asta plecând de la sintagma „soarelui cu dinţi″ şi întrebându-mă dacă soarele are astfel de probleme cu dantura. Dacă se întâmpla cumva să nu mă doară nimic într-o zi sau într-o noapte, atunci ştiam ce înseamnă să fii fericit. Deşi nu mai am asemenea probleme de mult timp, asta nu mi-a garantat ulterior fericirea.

       În copilărie, până prin clasa a opta, mergeam la dentist la mama unei prietene şi colege de clasă. Îmi plăcea nespus de doamna C., dar cred că am pierdut timpul împreună, la greu. Şedinţe la rând îmi ţinea gura ocupată cu o plombă, pe care mi-o scotea şi mi-o înlocuia, până recunoscusem chiar şi eu, în ciuda admiraţiei apretate şi imaculate, precum halatul doamnei C., că ce făcea era lucru de mântuială. Mă aşezam pe scaun şi rămâneam de fiecare dată cu gura căscată privind-o. Degeaba. După scurt timp auzeam: „Închide!″, şi asta era tot. Lucrurile nu înaintau deloc, iar la mine era vorba despre un şantier în lucru.

       M-am întrebat adeseori de ce m-am „pricopsit″ eu cu o aşa dantură, şi inestetică, şi cu probleme. Dinţii mei de lapte erau cei mai frumoşi dinţi, pe care aveam să-i am vreodată. Atât de mititei şi atât de uniformi, ca nişte mărgele alb-strălucitoare, pe un şirag roz de gingişoare. Apoi, în loc de incisivi, mi-au crescut două lopeţi frontale, despre care mai mulţi oameni – poate doar ca să mă încurajeze sau pentru că mă plăceau din alte motive – mi-au spus că dinţii mari sunt foarte sexi, şi mi-au dat câteva exemple de dinţi dintr-ăştia, din lumea muzicii pop şi a filmelor comerciale. Mie tot două lopeţi mi se par. Urmează un incisiv lateral cam strâmb şi un canin ascuţit care, cu încă puţin noroc, ar fi fost destul de aproape de simbolistica vampirului. Şi ca să nu fiu tentată într-o zi de vreun gâtlej, i-am cerut unei „stomatoloage″ să-l ia la pilit. Dar asta mult mai târziu, pe la 33 de ani, când se ivise în venele mele o perioadă mai sângeroasă. Partea inferioară a maxilarului se încadrează oarecum în limitele normalităţii. Nu sunt complexată de partea de jos, însă, din păcate, nu pot râde doar cu ea. Am exersat o vreme în oglindă, dar par un monstru care sperie copiii. Şi asta e destul de ciudat, pentru că partea de sus ar trebui să sperie copiii. În schimb, dacă las să se vadă doar partea de sus, par un iepure inofensiv, cu două lopeţi suspecte în faţă. Exagerez când spun iepure, nu am dinţii chiar atât de mari (nici măcar iepurii nu au dinţii atât de mari). Lopeţile sunt de fapt lopăţele.

       Revenind la rădăcinile danturii mele, în afară de faptul că dulciurile au însemnat pentru mine o descoperire de proporţii, intervine aici şi genetica care, sau despre care cacofonia alăturată spune totul. În cazul părinţilor, mama era purtătoarea de dinţi cu probleme, iar noi, copiii, i-am cam moştenit problemele. În vremea asta taică-meu, care nu a cunoscut niciodată în viaţa lui durerea cu pricina sau vreun stomatolog, continua să spargă între dinţi tot felul de chestii sau să-i folosească pe post de desfăcător de sticle. Mai ales că sticlele erau pasiunea lui. Singura legătură cu năpasta dentară era pur locuţională, pentru că „trăgea la măsea″. Şi poate că în asta constă explicaţia: tatăl meu şi-a întreţinut dinţii, dezinfectându-i în permanenţă cu alcool. Dar n-aş vrea să mă abat de la subiect, chiar dacă tocmai s-a anunţat unul mult mai suculent.

       De ce am ajuns deci într-o situaţie atât de critică? În ţară, la ora aceea, nu exista nici urmă de educaţie care să susţină igiena cavităţii bucale. În regimul comunist dantura convieţuia şi ea, dimpreună cu celelalte componente anatomice şi neajunsuri organice. În familia mea nu s-a întâmplat nici un miracol, în sensul civilizaţiei occidentale. Deşi, într-un târziu, când dinţii au început să ni se carieze vizibil şi să cadă pe ici, pe colo, alcătuind în cele din urmă mormane, a apărut propoziţia obsesivă a mamei, adresată unuia dintre fraţi: „Du-te Gabi la dentist. Du-te Gabi la dentist.″ Păcat că nu-mi poţi auzi intonaţia, când spun asta. E sechela unui om căruia timp de un an, doi, trei, i-a fost zilnic schingiuit auzul de aceeaşi idee fixă. Apoi lucrurile s-au mai rărit, nu fiindcă fratele meu cedase nervos şi a hotărât să se ducă la dentist, ci pentru că propoziţia obosise. Mai târziu, mama a încercat o altă strategie: i-a oferit bani fratelui meu ca să se ducă la dentist (nu bani pentru dentist, ci bani de buzunar sau pentru o achiziţie mai importantă). Nu mai ştiu cum a păcălit-o, cert este că i-a luat banii, promiţându-i că se duce la dentist. După un timp tulbure şi o constatare limpede, simţindu-se grav înşelată, maică-mea a început din nou să ne maltrateze pe toţi ai casei, relansând de data asta o frază: „Du-te Gabi la dentist, odată când îţi spun. Du-te Gabi la dentist, odată când îţi spun.″ Într-un abces de disperare, i-am oferit eu bani maică-mii să tacă. Eu am fost un copil cuminte, dar uneori, în funcţie de o situaţie ori altele, toate menite să te scoată din minţi, mă trezeam cu semnalmentele unor tipare patologice. De exemplu, teroarea verbală sau orice alt tip de agresiune, comis pe cale bucală, mă pot face să am reacţii demne de studiat în psihiatrie.

       În privinţa acestei datorii, conştiinciozitatea mea s-a dovedit, în cele din urmă, superfluă. Fratele meu şi cu mine ne aflam de fapt în acelaşi stadiu, chiar dacă eu mă duceam regulat la „dinţar″, iar el deloc.

 

       2.

       În toată viaţa mea nu am făcut decât trei operaţii. Toate dentare. Cel puţin, asta să fie consolarea. În partea mea stângă, sau în partea dreaptă cum te uiţi la mine, îţi voi identifica acum cu arătătorul trauma mea existenţială: incisivul lateral. Pe care l-am denumit frecvent „dintele-dracului″, căindu-mă la modul mistic pentru această răbufnire şi fără să ştiu că eu invocam de fapt o plantă erbacee cu flori albe, roşii-purpurii sau verzui, aşezate în spice, care purta aceeaşi denumire populară. Sau „Polygonum hydropiper″, în latineşte, dar mi-ar fi fost greu să-mi înjur aşa dintele. Nu exagerez când spun „traumă″. Această întâmplare mi-a modificat personalitatea, aruncându-mă în anormalitate. Acest experiment m-a traumatizat ireversibil. Incisivul a făcut din mine propriul lui cobai biped.

       La vârsta de 13 ani (ghinionul meu) am făcut prima operaţie, în oraşul natal şi ambiental, Ploieşti. Tot acolo aveam să întâlnesc un personaj pe care n-o să-l uit niciodată – doctorul care m-a „operat″. La vârsta aceea încă aveam incisivul lateral de lapte, toţi dinţii mi se definitivaseră demult, numai acesta nu. Ce se întâmplase? În calea incisivului definitiv trona un os rădăcinos, fapt ce nu-i permitea dintelui să coboare. Astfel că incisivul de lapte trebuia înlăturat cu un bobârnac, iar osul extirpat, în urma unei intervenţii chirurgicale. În momenul ăsta se punea întrebarea: să scoatem incisivul şi să-l implantăm sau să-l aşteptăm să coboare? Doctorul, mai mult ca sigur, prezicea că în câteva luni, două-trei, cel mult şase, va coborî. Între timp eu să fac din când în când câte o radiografie, să constat pe peliculă progresul.

 

       3.

       Ziua operaţiei. Noaptea o petrecusem în spital, fără să înţeleg vreodată de ce a fost nevoie de internare. De ce a fost nevoie de internare înainte, şi nu după operaţie. Înainte mă simţeam un om viu; după, mă simţeam un om mort. Nu vor fi greu de imaginat, după lecturarea acestui capitol, cele două fotografii standard: before & after. Doctorul trimite după mine o asistentă, pe care a însărcinat-o (!) să nu-mi spună că urmează operaţia, ci doar o vizită medicală. Apoi, când m-a văzut cuminte şi curajoasă (! şi !), m-a întrebat dacă nu vreau să facem acum operaţia şi să scăpăm, că durează foarte puţin şi nici nu doare. La vremea aceea am crezut, dar mai târziu am realizat că aşa spun toţi. Mă întind pe scaunul stomatologic care, trezit din somn, tocmai se întindea și el. Sala de operaţii inspira şi expira aerul unei zile mărețe, într-o Românie cariată, găurită, ştirbită.

       După ce anestezia şi-a făcut efectul, doctorul s-a apropiat de mine cu un ciocan într-o mână şi cu o daltă într-alta, aşa cum văzusem în trusa meşterilor manole. Trebuie neapărat spus faptul că doctorul era un individ foarte mare, foarte negru şi foarte păros. Părerea mea e că ar fi trebuit să mai adaug câte o duzină de „foarte″, ca să mă apropii sfios de realitate. Piedone, pe care îl ştiam din filmele acelor timpuri, părea varianta defavorizată brutal de soartă. Doctorul ăsta avea nişte mâini atât de mari, că un săpun normal ori s-ar fi rătăcit printr-o cută de epidermă, ori s-ar fi consumat la o singură spălare de mâini. Şi mâinile astea trebuiau să umble prin cavitatea mea bucală. Odată pornite, le şi vedeam oprindu-se în cavitatea toracică. Doctorul (al cărui nume regret că l-am uitat, şi n-aş inventa unul aici, chiar dacă o născocire sporeşte cu mult efectul naraţiunii) a fixat dalta imensă în osul care îi pricinuia un blocaj existenţial incisivului şi a început să lovească cu ciocanul. Două asistente mă ţineau din răsputeri de o parte şi de alta a feţei, altfel mi-ar fi zburat capul de la prima lovitură. După o vreme, era clar că doctorul se pripise, atunci când prevăzuse timpul operator. Namila ostenise după atâtea lovituri nefinalizate. Eu obosisem după atâtea zdruncinături şi de la sunetul stârpitor al loviturilor metalice în os. Pe lângă durerea mea de dinţi propriu-zisă, sunetul ăsta era ca o durere de dinţi a timpanului. Ei bine, ce face medicul chirurg în clipa următoare? Îmi spune că are nevoie de o pauză. Se îndreaptă către masa aflată la trei metri, distanţă care lui nu i-a necesitat decât juma de pas, scoate un pachet cu mâncare dintr-o sacoşă şi începe să mănânce. Roşii, castraveţi, brânză, un copan şi o bucată de pâine – toate răsărind firesc, precum soarele dimineaţa, dintr-o hârtie de împachetat, maronie la culoare. Mâncăul se afla chiar în faţa mea şi se uita la mine, în timp ce firmituri de pâine, brânză, seminţe de roşii şi unsoarea copanului îmi făceau cu mâna printre firele bărbii lui de duhovnic. Văzând pofta cu care muşcă şi înghite, mi s-a făcut rău. Probabil că m-am albit şi am început să mă pierd, undeva într-o lume fără dălţi, ciocane, copane şi uriaşi mâncăcioşi. Cele două asistente au început să fâlfâie – ca să-mi facă aer – şi să mă stropească cu apă pe faţă. Ţin minte perfect cuvintele doctorului: „Să nu-mi leşini acum! Haide că de data asta o să reuşim, am prins noi puteri.″ Aceasta a fost prima parte din Trilogia Dinților: The Terminator.

 

       4.

       A doua zi m-am dus la şcoală. Cusută, umflată şi bruta-lizată. Ca să-mi acopăr hidoşenia, ţineam o batistă în faţa gurii. În ziua aceea n-am putut să mă ţin cu dinţii de carte. La ora de istorie, profesoara Mitu – care îl întruchipa întru totul pe Ivan cel Groaznic –, crezând că mă folosesc de vreun truc şcolăresc, m-a scos la lecţie. Eu aproape că nu puteam vorbi, mă cam ţinea operaţia. Bine că nu mă aflam într-o situaţie de râs, deoarece mi-ar fi plesnit. Moment confuz şi jenant pentru „tovarăşa″, atunci când colegii i-au spus că am făcut operaţie. Profesoara părea dezamagită că nu m-a prins şi uşor afectată de situaţia mea. Păcat că nu m-a crezut, nu am recurs la genul ăsta de prefăcătorii, nici când eram copil, nici când m-am preschimbat în adult. ...Probabil că nu învăţasem lecţia – la ce istoria chinurilor mă cotropise, îmi mai păsa mie de Burebista?

       Efortul pe care l-am făcut apoi de a ascunde lipsa dintelui, lipsă aflată chiar la vedere, m-a marcat pe viaţă. Tot timpul când râdeam duceam mâna la gură, câteodată mă băgam sub bancă să râd, uneori întorceam capul în direcţia în care nu mă vedea nimeni râzând, iar alteori refuzam să râd. Atunci când nu aveam timp să întreprind nimic din toate astea, îmi schimonoseam râsul, din nevoia capitală de a nu fi deconspirată. Acest traumatism mai supravieţuieşte şi astăzi, când buza mea superioară, ca o buză superioară ce este, încearcă să ascundă suferinţele trecutului. Uneori şi zâmbetul e atins de vicisitudine, atunci când zâmbesc cu colţurile gurii în jos, aşa cum a remarcat cineva. Important e că nimeni nu ştia, iar pentru un incisiv care nu există e de-a dreptul o performanţă să reuşeşti să ascunzi asta.

       Aproape nimeni. Dracul şi-a băgat însă coada şi a aflat într-o zi secretul meu. Dracul, în pielea colegului meu stupid şi malefic – pe numele lui, Căzăcuţ. Nu pot să fiu îngăduitoare cu el, acordându-i din start circumstanţele copilăriei. Avea o răutate care, atunci când îşi atingea scopul, făcea să jubileze toţi demonii din el. O cruzime pe care o întâlneşti numai la oamenii mari. Idiotul mă chinuia îngrozitor şi ceva îmi spune că la ora asta face acelaşi lucru. Nu ţin să reproduc cuvintele imbecilului, deşi numai aşa m-aş putea vindeca de ele, vreau doar să spun că apelativul „ştirba″ era un fel de alint, în comparaţie cu celelalte. Veneam acasă plângând în ropote, apoi decupam o hârtie în forma unui dinte şi o puneam în locul dintelui lipsă. Visând la ziua în care voi putea să râd cu adevărat şi rugându-mă la Dumnezeu ca dintele să coboare mai repede.

 

       Şase ani am decupat dinţi de hârtie. Iată un lucru strigător la cer.

 

       5.

       În primii ani am făcut radiografii după radiografii. Dintele nu avea de gând să coboare. Până şi el ştia că afară totul e lipsit de sens. Stăteam şi mă chioram cu maică-mea la lumina becului. Lumina era de căcat; becul, de căcat; situaţia, de căcat. Doar epoca era de aur. Stăteam aşa, într-o viaţă scabroasă, poleită cu douăzeci şi patru de carate, comparând ultima radiografie cu cele anterioare. „Hai, că parcă s-a mişcat un pic...″ – o auzeam că spune. Apoi am renunţat. Şi să mai fac radiografii şi să mai sper. În tot acest timp am continuat să trăiesc, să iubesc şi să mestec. Dar mai ales să înghit. Cel puţin, nimeni nu observa gaura neagră din dreptul incisivului lateral, iar dacă a observat, nu ştiu... Fiindcă nimeni nu m-a mai chinuit pe tema asta, după colegul cel cretin.

       La 19 ani, când urma să vin în Bucureşti, m-am gândit că nu pot să apar aşa în capitala patriei mele. M-am dus, aşadar, să rezolv problema. Problema era că dintele devenise hotărât să rămână înăuntru, ba, mai mult, şi-a schimbat traiectoria, îndreptându-se visător spre cerul gurii. Nu mai era nimic de făcut. Alternativa era una singură: lucrarea dentară. Incisivul rămânea în continuare acolo, că nu deranja pe nimeni, doar pe mine în ziua în care s-ar fi sinucis, ieşind prin cerul gurii mele. Chiar dacă aş fi făcut încă o operaţie de scoatere a incisivului, implantarea lui ar fi fost cu neputinţă acum, deoarece spaţiul rezervat lui se micşorase. Caninul, trezindu-se singur şi nestingherit atâta vreme, şi-a întins plapuma mai mult decât trebuia. Ca să aflu toate astea, a fost nevoie să mă examineze o doctoriţă obişnuită şi o tehniciană cam bizară. 

       Tehniciana cam bizară avea nişte ochelari ciudaţi şi o privire stranie. Ţin minte că făcuse o pasiune pentru felul artistic în care mă machiam, extrem de discret. Pe vremea aceea, făceam cunoştinţă cu primele mele două-trei farduri şi încercam să le combin cât mai plastic. Tehniciana cam bizară m-a întrebat de unde am învăţat să fac asta. De nicăieri..., i-am spus. Şi din privirea ei, dar şi din sunetele pe care abia le-a articulat, am înţeles că e mută de admiraţie. Apoi mi-a oferit un zâmbet mult mai larg decât îngustimea feţei. M-am simţit de parcă primeam un compliment bizar.

 

       6.

       A doua operaţie m-a prins din urmă fix după zece ani, în timp ce alergam, şi nu prea, să-mi fac un rost în viaţă. Cu toate că (am mai spus-o şi o s-o mai spun) viaţa nu are nici un rost; doar că afli asta când e prea târziu să mai crezi că ai aflat și altceva. A doua operaţie nu poate fi considerată o operaţie, dar eu aşa o consider. Ea descrie o parte extrem de însângerată din Trilogia Dinților: „Atacul Clonelor“.

       Întâmplător sau neîntâmplător, dar în orice caz fără urmări emoţionale din partea mea, în anul acela cunoscusem un băiat care era student la Facultatea de Stomatologie. Lovindu-mă într-o zi o durere atroce care lăsa să se vadă şi ceva complicaţii, el m-a îndrumat către Clinica Facultăţii de Stomatologie. Acolo unde cunoştea din auzite pe cineva, fiindcă pentru cabinetul particular unde cunoştea foarte bine pe cineva, eu nu aveam bani.

       Premolarul meu, din aceeaşi linie cu incisivul fals (că cel natural rămăsese cu capul în norii gurii), era şi el atins de streche. Chiar și așa, mă gândeam că poate există vreo șansă să fie salvat, dar cine trebuia să decidă asta a decis că nu... Prin urmare am ajuns din nou la tăiere, deşi în aparenţă era vorba doar despre o extracţie de rutină. Şi dat fiind că rutina, în unul dintre sensurile cuvântului, reprezintă capacitatea câştigată printr-o practică îndelungată, n-am avut parte de ea.

       În ziua aceea, în cabinetul clinicii erau trei femei, toate în halat alb. Ceea ce nu ştiu ce ar fi trebuit să însemne, dar oricum altceva decât ce a însemnat pentru mine această experienţă. – Nimic mai mult decât triada unor halate clonate și mult mai mult decât un atac.

       Nu ştiu din ce cauză, dar anestezia nu şi-a făcut efectul. Când a început să tragă cu cleştele de premolar, simţeam că îmi dislocă întreg maxilarul. Simţeam durerea până în măduva fiinţei şi mi-a fost imposibil să mai rezist. Principalul halat alb a zâmbit cu o indulgenţă superioară şi mi-a spus că nu are cum să mă doară, locul e anesteziat. Cele două halate secundare mi-au zâmbit şi ele, de sus. Fiindcă a urmat aceeaşi poveste, de câteva ori la rând, nu o mai repet. Halatul şef s-a gândit atunci să mai facem o anestezie, de parcă o făceam împreună. Halatele subordonate încuviinţau servile. Nu mi s-a-ntâmplat niciodată să nu prindă prima anestezie, curios e că n-a prins bine nici a doua. Să fi fost starea mea din ziua aceea un factor neprielnic? În cazul ăsta cum mai puteam să le conving pe halate că sunt un pacient model, aşa cum m-au caracterizat de-a lungul timpului medici, chirurgi, tehnicieni şi asistente, ale căror halate albe, dacă ar putea vorbi, mi-ar spune că nu numai eu primeam laudele astea, ci şi ceilalţi pacienţi, lăsându-i însă fiecăruia impresia că el e alesul.

       A reînceput operaţiunea de smulgere a premolarului, iar pentru mine, acțiunea de suportabilitate la limită. Încercam în zadar să mă relaxez, privind plafonul alb. Să evadez din trup, deschizând al treilea ochi. Am apelat, aşa cum obişnuiam să fac în împrejurări gemene ori asemănătoare, la autosugestie. Şi mi-am spus că nu există durere în realitate, ci doar în mintea mea. Dacă eram o budistă adevărată, trebuie că aşa ar fi fost. Aş fi îmbrăţişat, într-o poziţie de meditaţie conformă cu scaunul stomatologic, calea nirvanei. „Viaţa este supusă suferinţei. Originea suferinţei se află în dorinţă. Încetarea suferinţei este posibilă doar prin anihilarea dorinţei.″ Dar eu aveam o dorinţă de „neanihilat”. Am mers mai departe şi m-am agăţat de teoriile răsfoite prin câteva cărţi de iluminare spirituală ori... manuale cosmice cu instrucţiuni pentru evoluţia pământenilor. Probabil că era timpul ghidurilor practice: ce trebuie făcut ca să iasă bine? Iată ghidul supravieţuitorului: cum să supravieţuieşti când trei halate te nimicesc? Să încerc şi cărticica pentru împlinirea viselor. Urma să obţin fericirea, parcurgând cei zece paşi, chiar aşa înţepenită într-un scaun stomatologic, căruia-i creşteau rotile. Lăsând ironia în grija creierului mic, aveam să invoc creierul mare – simţeam că venise marele moment. Momentul transformării de sine. Acum puteam dovedi cine sunt şi puteam demonstra în ce fel mi-am însuşit învăţăturile ezoterice, parcurse cu atâta încredere.

       A învins marea îndoială. „– Ultima strigare!″, aud parcă vocea liniară şi stridentă a operatoarei de la firma de taxi. Urmând avertismentul, dau să mă gândesc la lucruri simple. Cred că simplitatea poate fi salvatoare. Mă concentrez la zăpada de munte neîncepută de om şi la brazii neîncepuţi de fierăstrăul electric. Ajung să spun ca Hitler, că zăpada mă deprimă. Mă concentrez la vară, mare, orizonturi umane, insule de vacanţă pentru vacanţele altora, nisip. Lună, stele, flacără de lumânare, bob de mazăre, floare, ursuleţ de pluş, căţeluş adevărat, ochi de copil, mâini de bărbat, muzică de detaşare, iarbă. N-a ţinut. M-am apucat să-mi repet întruna că sunt un soare portocaliu, aşa cum văzusem într-o „emisiune paranormală″, până am simţit că mă învineţesc. ...Că sunt un astru plutind pe orbită, până când crisparea mi-a ieşit din orbite. Până la urmă tot Tratatul de descompunere al lui Cioran se adeverea cel mai bine, doar privindu-mi chipul. Vorba lui Dan C. Mihăilescu: „Deşi îmi torn cu pâlnia în cap gândire pozitivă, nu pot să mă decioranizez.″

       Halatul vedetă mi-a spus atunci, pe un ton pseudoîngăduitor, că de data asta chiar nu are cum să mă doară şi crede că nu simt nimic, e doar o senzaţie de frică. Halatele fane mi-au adresat un pseudozâmbet. Am încercat să-i explic halatului filozof că ştiu să deosebesc durerea de senzaţia durerii, iar despre frică nici nu poate fi vorba atâta timp cât nu există durere.

       Masacrul a fost reluat, de data asta cu o unealtă mult mai mare. Îmi imaginam cum maxilarul îmi va fi scos cu totul şi cum aveam să mă uit la el, stând năucit în braţele încrucişate ale cleştelui. Ceea ce am omis să spun este că dinţii ăştia ai mei sunt bine sudaţi unul de altul, în profunzime, astfel că o simplă extracţie duce, implacabil, la o forare fizică şi psihică în zăcămintele fiinţei. Zis şi făcut. Dar în afară de asta nu s-a mai făcut nimic. Halatul mentor se suise aproape cu totul pe mine, încercând apucarea, întoarcerea, tragerea – căci cam asta ar fi tehnica, atunci când ai un cleşte în mână. Cele două halate discipole mă sufocau şi ele cum puteau, din laterale. Încercau să se facă utile, din părţi... Situaţia stagna, suferinţa mea înainta cu 299.792 de kilometri pe secundă. Nu putea nimeni de-acolo să scoată un amărât de premolar!

       Halatele au început să se aşeze laolaltă pe gânduri, dar numai unul avea dreptul, într-un final, să vorbească. O nouă încercare, o poveste veche. O şi mai nouă încercare, povestea începe să-şi piardă firea. Ar mai fi stat ele aşa să se gândească, dar nu mai aveau la ce. Un penultim fiasco. Şi încă unul.

       Deznodământul este inclasabil. Marele guru alb s-a retras neputincios şi lipsit de glorie în faţa celor doi mici adepţi, lăsându-mă într-o baltă de durere. Trei halate m-au abandonat, lăsându-şi intervenţia neterminată.

       Expresia „a avea un dinte împotriva cuiva″ am s-o citez aici.

       Am plecat cu gura plină de pansamente, sânge şi lacrimi, riscând o infecţie cruntă. Toată noaptea nu am putut să adorm, imaginându-mi că în noaptea aceea voi muri. Şi voiam să fiu trează la un eveniment ca ăsta.

 

       A doua zi, foarte de dimineaţă, am ajuns în acelaşi cabinet în care se petrecuse coşmarul. Mă aştepta o doctoriţă, specialistă în chirurgie, tânără, subţire, frumoasă. M-am aşezat pe scaun, mi-a făcut anestezia, a aşteptat câteva minute, apoi a extras premolarul, din prima încercare. Toate astea fără să simt nimic. Nici durere, nici trecerea timpului, nici prezenţa unui halat alb.

 

       7.

       În acest capitol care pregăteşte operaţia cu numărul trei, voi steriliza memoria şi următorul (dar primul) prenume de pe listă: Ovidiu. Nu pot să-i enunţ şi numele care sună într-un fel aparte. În DEX, în dreptul numelui lui citesc: „Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi la centrul unui cerc cuprinzând un arc de cerc a cărui lungime este egală cu raza cercului″ – n-am înţeles nimic. Deşi aveam în faţă Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Mai târziu, lingviştii, lectorii, coordonatorii ştiinţifici şi academicienii României s-au adunat cu toţii şi au încercat să-mi explice mai bine. Au elaborat un DEXI (tot un DEX, numai că Ilustrat; eu îi spun „Dicţionarul Inexplicabil″): „Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi care, avînd vîrful în centrul unui cerc, limitează cu laturile lui un arc a cărui lungime este egală cu lungimea razei cercului″ – tot nimic... (Interesant este că lingviştii scriau în primul dicţionar cu „â din a″, iar în al doilea scriu cu „î din i″. Nici asta nu m-a ajutat să înţeleg ceva în plus.)

       Căutând un stomatolog cândva, înainte de intrarea în mileniul al III-lea, am ajuns la el. Ovidiu era stomatologul lui Cati, iar Cati era colega mea. Astfel că am mers împreună de câteva ori, dar numai de câteva ori. Îmi plăcea cum lucrează, avea însuşirile unui profesionist, în afară de atracţia pentru paciente. Nu mă grăbesc să generalizez povestea, pentru că nu cunosc decât propria poveste, dar ar fi lipsit de tact să cred că eu am fost excepţia. Ovidiu mi-a mărturisit la prima şedinţă, din priviri, că mă place. La a doua şedinţă mi-a mărturisit prin viu grai, aproape surprins şi vădit emoţionat, că prezenţa mea îl relaxează, îl linişteşte (da, şi pe mine, muzica lui Bach, din cabinetul lui). Dar m-a lăsat să înţeleg, printr-un limbaj al privirii, evocator, că nu e numai asta. La a treia şedinţă voia numărul meu de telefon. Nu chiar aşa direct cum am spus-o, ci prin intermediul colegei mele.

       (Pare neverosimil pentru timpurile pe care le trăim, dar pe vremea aceea numerele de telefon şi datele personale nu ţi se cereau la orice pas, aşa cum se-ntâmplă astăzi în toate cabinetele medicale şi pe oriunde altundeva te-ai duce. Iar dacă te opui, eşti tras de limbă cu cleştele, sechestrat, torturat, până smulg toate informaţiile private de la tine. Regret cu adevărat vremurile paşnice, în care nu existam în toate bazele de date. Revenind la dorinţa de mai sus, telefonul mobil pătrunsese în România destul de recent, eu nu aveam unul şi nici nu mă grăbeam să activez vreo anomalie celulară, căci cam aşa îţi afectează viaţa celularul. Singurul telefon era fixul proprietarului, în a cărui garsonieră stăteam cu chirie, şi care n-a îndeplinit dorinţa.)

       Urmează descrierea lui O. Era un bărbat înalt, frumos sculptat, a cărui barbă neagră, dacă nu ar fi fost atât de meticulos îngrijită, ar fi putut să-l plaseze într-un atelier de pictură – dacă nu se afla deja într-un cabinet stomatologic. Ar fi putut avea o cămaşă pătată cu uleiuri şi vopsele, dacă nu ar fi avut deja halatul lui alb. Ce nu ar fi putut avea? Alte mâini. Mâinile lui expresive. Ovidiu era un bărbat matur, avea o prezenţă anume şi calităţi anume. Doar că (după spusele colegei) era oarecum căsătorit. De aceea, nu a mai existat niciodată a patra şedinţă.

 

       8.

       O să mai amân un pic ultima parte din Trilogia Dinţilor: „Invazia Aftelor″. Şi o să continui cu alte două nume care au succedat pe listă. Numele anului 2001...

       Rodica cea mică, după cum spune şi denumirea, era o fată mică, slabă, palidă, şi avea un cabinet mic. Lucra bine, dar încet. Foarte încet. Exasperant de încet. Tot timpul făcea mici pauze şi parcă aştepta să se întâmple ceva măreţ în viaţa ei. Te ţinea pe scaun şi îţi povestea banalităţi sau intimităţi, cu un aer fragil, cu o voce firavă, dar care ascundeau o nebănuită rezistenţă în a face asta. Rodica lucra singură şi se descurca, aşa încet, să le facă pe toate. Dar într-o zi a apărut sora ei care, neavând serviciu şi nici pregătire în domeniu, încerca să fie ajutor de soră, căci asistent era prea mult. Odată venit acest ajutor, lucrurile se tărăgănau şi mai mult. Sora, deşi îmi părea rău pentru ea că primea scatoalce verbale, avea totuşi o lipsă de interes şi de intuiţie, un calm absent care te scoteau din sărite. O neîndemânare oloagă, o jalnică coordonare şi sincronizare cu Rodica. Iar Rodica se enerva şi se înfuria, nici măcar ea neputându-şi prelungi atât aşteptările. Mie nu-mi rămânea decât să asist la toate cele şi să-mi promit că de mâine voi căuta alt stomatolog, fără soră, fără mumă.

 

       9.

       În 2005 am ajuns la Anca. Ei i-a revenit misiunea de a încheia proiectul arhitectural al acestui şantier în lucru, început într-o altă lume. Materialele, aparatura şi tehnologia, de care aveam să dispun în acest cabinet al lumii moderne, îmi vorbeau despre un plan posibil. Ea m-a încurajat zicând că lucrurile nu stau chiar atât de rău, pe cât i le-am prezentat eu într-o discuţie anterioară, la un pahar cu amicii. Dar, după durata şi preţul lucrărilor, era doar o tactică de încurajare. La prima şedinţă mi-a sugerat că ar fi cazul să schimb lucrarea pe care o făcusem la 19 ani, lucrare pe care a numit-o „execrabilă″. Lucrarea execrabilă era opera tehnicienei cam bizare. Eşantionul cu nuanţe de material dentar indica faptul că dinţii mei (rămaşi) aveau culoarea cea mai albă. Cel puţin, asta să fie consolarea... Pe lângă aceea că aveam să termin – pentru o perioadă nedeterminată dar în principiu îndelungată, după aprecierea medicilor dentişti – cu Istoria vitregită a dinţilor mei, Monografia de astăzi. Lucrurile au decurs aşa cum ar fi trebuit să decurgă, exceptând un lucru, două, trei. Şi altele care s-au ivit de-aici. Dar mai bine trec la capitolul următor...

 

       10.

       ...Care adună câteva poveşti ce s-au petrecut la serviciul de Urgenţe Stomatologice. Ştiam că A., înainte de-a avea cabinetul particular, lucrase o perioadă la Urgenţe. Am auzit-o, în câteva rânduri, pomenind despre ce fel de oameni tratase acolo. Iar într-o zi mi-a povestit mai multe.

       Să încep cu o ţigancă care, atunci când A. i-a spus: „Scuipă...″, tocmai îşi luase avânt s-o scuipe. „Nu! Nu pe mine!″, s-a grăbit A. să scape din calea salivei de etnie romă (să vorbesc frumos, ca să nu fiu acuzată că discriminez saliva). Să continui cu altă ţigancă căreia i se cere să se aşeze, şi ea se aşază pe suportul pentru picioare al scaunului. Iar când i se spune: „Vă rog să vă aşezaţi mai sus″, ţiganca îşi îndreaptă spatele şi rămâne tot acolo, pe vine.

       Apoi, odată, pe timp friguros, a venit la uşă un bătrân. „Dezbrăcaţi-vă şi luaţi loc.″ Pacientul vârstnic rămâne în maiou şi se aşază pe scaun. Altădată apare o doamnă, purtând o pălărie cu boruri imense. Se dezbracă de haină, dar păstrează pălăria pe scaunul stomatologic.

       Cu altă ocazie, între medicul stomatolog (subliniez că nu proctolog) şi pacient, a avult loc dialogul următor, medicul fiind nevoit să vorbească pe înţelesul omului: „– Am văzut că acolo, în fund, mai aveţi o problemă...″ „– Da, domnişoară, am hemoroizi...″

       A. îmi povesteşte că la Urgenţe a întâlnit infractori, condamnaţi în lanţuri, duhori, complicaţii, travestiţi, prostituate care au plecat fără să plătească; poliţia care le-a alergat.

       Dar într-o zi, cu mulţi ani în urmă, cine apare oare la Urgenţe? Un tip şmecher şi arogant, din cale-afară de nervos. A. îi spune să ia loc şi să aştepte câteva minute. După câteva minute de agitaţie, tipul puse întrebarea ce avea să ateste revelaţia: „Aţi auzit de Nick de la N&D?″ A., deşi îl recunoscuse pe sfert, îl întreabă cu nesaţ: „Ce-i aia enenddi?″

       Ultima povestioară este despre un domn erudit şi mărginit. Domnul instrumentist, căci cu muzica se ocupa, după ce îşi face cunoscută vocaţia, dându-şi importanţă mai ales lui şi deloc muzicii, o ia pe A. de sus: „Aveţi experienţă?″; „De când practicaţi?″ La momentul cu pricina, ea îi spune: „Clătiţi şi scuipaţi.″ Individul pune mâna sub pereţii scuipătoarei, soarbe apa din palmă, clăteşte şi scuipă. Paharul cu apă era, în mod util, lângă scuipătoare. Şi se simţea inutil.

 

       11.

       A treia operaţie a avut loc într-o joi, pe 14 aprilie 2005. La zece ani de la ultima şi la douăzeci de ani de la prima. Incisivul, pe care l-am aşteptat atâţia ani să coboare, a urcat la ceruri. A existat şi a patra operaţie, dar fiindcă s-a petrecut în decursul aceleiaşi părţi, pe 14 iunie 2005, nu am vrut să stric Trilogia. Şi nu prea ştiu cum aş fi denumit-o, în cazul ăsta. Cvadrilogie? Mai bine Cvartet. Dar asta însemna că în loc să scriu ar fi trebuit să cânt. Cvartet de dinţi... (A patra operaţie a fost consecinţa faptului că Rodica cea mică a lăsat un rest de rădăcină unde nu trebuia să-l lase. Am intitulat urmarea: The Return of the Rodica.)

       Ar trebui să deduc ceva din datele cronologice? În lumina acestor aventuri, la întrebarea „Unde vă vedeţi în 2015?″, răspunsul ar fi, invariabil, unul singur: „Pe un scaun stomatologic.″ Mai ales că dantura mea prezintă tendinţa de a alcătui formaţiuni osoase în masa gingivală. Cine ştie?, poate că într-o zi va ajunge obiect de studiu la NASA, pornind de la gaura neagră, de acum douăzeci de ani, din dreptul incisivului.

       În această ultimă parte a unei poveşti reale, precum realitatea dinţilor mei, este vorba despre chirurgul cel tânăr care m-a operat, apoi, într-o altă zi, m-a invitat. Invitaţia nu ar fi fost posibilă, dacă în procesul postoperator nu apărea la orizont o erupţie de afte care mi-a imobilizat la pat obrazul. Cu toate astea, a trebuit să-l convoc să-i facă o vizită chirurgului, pentru prima şi ultima oară în propriul lui cabinet. Operaţia avusese loc cu două zile înainte în cabinetul stomatologei A., în prezenţa acesteia şi a unei asistente. Aceeaşi locaţie şi în aceeaşi formulă, de fiecare dată când avuseseră loc consultaţia, cele două operaţii, examinarea şi scoaterea firelor. Pentru că nimeni nu a menţionat că nu am voie să mănânc lactate după operaţie, iaurtul – care mi s-a părut în ziua aceea cea mai confortabilă alegere – a adus cu sine „Invazia Aftelor″.

       Cu acest nou scenariu de film SF în cap, am cerut ajutorul doctoriţei stomatolog. Ea m-a redirecţionat către medicul chirurg, sunându-l în prealabil. Aşa am ajuns la adresa respectivă, în cabinetul lui. Unde, de data aceasta, avea să se consume întâiul dialog nestingherit. Înainte de a fi ingrată în privinţa omului, vreau să recunosc meritele distincte ale chirurgului.  

       Paragraful conţine câteva crâmpeie sau crampe de conversaţie, eu stând în picioare gata de plecare, el stând jos, la birou, reţinându-mă. Paragraful poate conţine, ca în avertismentul ce stă scris pe unele ambalaje, şi urme de inteligenţă. Chirurgul (al cărui nume începe cu C): „– Ultima oară când am fost la teatru, acum câţiva ani, eram cu doi prieteni. Noi toţi trei eram îmbrăcaţi frumos, la costume, şi am văzut în jur numai blugi şi adidaşi… Eu: „– Şi te-a deranjat? C.: „– Păi, mi s-a părut nu ştiu cum… Eu: „– Contează sala…, când vii să vezi scena?… Ce piesă era? C.: „– Aaa, nu mai ştiu… Apoi chirurgul îşi coboară privirea pe foaia de lucru şi, cu pixul pregătit să scrie, îmi spune: „– Dă-mi şi mie un număr de telefon… (Urmează o pauză, în care el nu-şi ridică ochii din foaie, lăsând să se vadă că e preocupat de altceva, dar nereuşind să ascundă că e preocupat de mine. Mie mi se confirmă atunci adevărul despre imaginea, pe care o credeam fantezistă, în care el, la finele unei operaţii de durată, cere o cremă specială şi, deşi le avea în stânga şi în dreapta pe doctoriţă şi pe asistentă, îmi aplică pe suprafaţa buzelor un strat subţire, masându-le cu vârful arătătorului. Atingerea fină, apăsată, frântă, îndelungă mi s-a părut uşor erotică. Gestul lui m-a constrâns într-un fel, dar nici nu puteam să-i dau una peste mână, tocmai mă operase…) Eu: „– Pentru? C.: „– Pentru… că… sunt doctorul tău…, răspunde chirurgul, şovăind printre priviri şi cuvinte, dar găsind totuşi un răspuns mascat. Nimeni nu e doctorul meu, aş fi putut să-i spun. „– …Asta e ultima şedinţă. La ce mai foloseşte… numărul de telefon? C.: „– Ştiu şi eu?… Poate că mai intervine ceva… Zic: „– În cazul ăsta, sun eu… C.: „– Ţie ţi-e frică că te invit în oraş? rosti sigur, în timp ce mă privea cu un zâmbet nesigur. – Nu mi-e frică. Dar dacă ai de gând, nu e o idee bună. – De ce? – Pentru că nu avem nimic în comun. – De unde ştii? – Nu ţi-ai dat seama? – Nu… 

       E foarte simplu să-ţi dai seama, observând şi auzind pe cineva. Vezi, până şi evidența că nu avem nimic în comun n-o gândim în comunar fi trebuit să-i spun. În cele din urmă, intrigându-l probabil refuzul meu şi faptul că intenţionam să deschid uşa cabinetului şi să plec, îl aud din nou: „– Haide, poate suni într-o zi când vrei să mănânci la prânz în oraş şi mai stăm şi noi de vorbă despre publicitate… (În timpul liber mă ocupam cu scrisul; în timpul ocupat, cu publicitatea.) Eu nu mănânc la prânz în oraş… Şi despre publicitate n-aş prea vorbi… Am putea merge la teatru, dar mi-e teamă că voi purta blugi şi ai pierde şi piesa asta… Aş fi vrut să-i spun. Cât despre mine, mă suspectez că am o problemă cu bărbaţii la costum, şi aş pierde şi eu.

       Ca o ironistă ce sunt, şi n-aş fi dacă soarta n-ar fi, voi aminti în treacăt că doctoriţa mi s-a destăinuit scurt într-o zi, spunându-mi că-l place pe chirurg... Chirurgul însă nu dădea semne de plăcere.

       Pentru cineva care mi-a umblat în gură – printre oase, carne ciopârţită, sânge şiroind şi salivă necontrolată – e de apreciat că ar fi vrut să mă invite în oraş, sau în locul pe care această formulare generică îl conţine. Treaba asta mi se părea, totuşi, cam nesănătoasă. Ori pur şi simplu chirurgul mă plăcea, făcând abstracţie de orice extracţie – de ce nu vreau să înţeleg asta?... Oricum, am hotărât s-o iau la sănătoasa.

 

       12.

       Statistica, extrem de măgulitoare pentru mine şi extrem de alarmantă pentru mamele fetelor, spune că din trei stomatologi, doi au vrut numărul meu de telefon. E posibil ca şi matahala păroasă să-l fi vrut, dacă la vremea aceea nu eram minoră?

 

       13.

       Treceam prin patimile celor 33 de ani când Incisivul meu, blestemat şi iubit, mai avea puţin şi străpungea, într-un gest suicidar, cerul gurii. Trăise prea mult. Atunci au venit odontoiatrii şi l-au eutanasiat. Moartea Incisivului m-a făcut să reanalizez lumea în care trăiesc, să-mi contemplu fiinţa şi subconştientul. Dorinţele. Ce-mi doream eu de la viaţă? Şi pentru cine conta ce-mi doream eu de la viaţă? Nici măcar pentru mine. Fiindcă eu nu eram cine crezusem până atunci că sunt, ci altcineva care gândea în locul meu. Orizontul meu real s-a descoperit a fi altul. Mărginit de infinit. Iar eu m-am trezit golită de înţelesuri. Incisivul a luat cu sine o parte din mine. Puteam să-l urmez cu totul, aveam vârsta la care se moare. Aveam vârsta la care se moare pe cruce. Întâmplarea face că, în aceeaşi zi în care mi-am pierdut dintele, mi-am pierdut şi credinţa. Şi cum Mircea Cărtărescu spune „nu prea pot crede în întâmplare, mai ales când viaţa cam depăşeşte măsura în privinţa coincidenţelor″, şi eu cred la fel.

 

       13 decembrie 2007

 

 

 

 

      Poveste cu dinţi II

       Introducere


       Nu mai ţin minte când am învăţat să mă spăl corect pe dinţi. În orice caz, foarte târziu, nu în copilărie, nu în adolescenţă. Presupun că, în România, oamenii au învăţat să se spele corect pe dinţi după „Revoluţie″. Ăsta să fi fost scopul Revoluţiei? Pe de altă parte, dacă mă uit la filmele americane în care actorii se spală pe dinţi, nu am văzut până acum nici unul care s-o facă cum trebuie. Tot târziu am făcut cunoştinţă cu aţa dentară, cu instrumentul de curăţat limba sau cu masajul gingival. Apa de gură mi-a fost prezentată şi ea într-o zi. De curând, un medic stomatolog m-a întrebat cum mă spăl pe dinţi. Semn că oamenii se spală incorect pe dinţi şi în anul 2011, şi în toţi anii ce vor urma. I-am răspuns, oarecum deranjată de întrebare: „– De sus în jos pe maxilarul superior şi de jos în sus pe maxilarul inferior.″ „– Da... de la gingie înspre dinte.″ Complicat răspunsul meu... Ce simplu o spusese doctorul. „– Şi când întorci mişcarea, periezi gingia în sens invers?″ „– Nu, reiau de fiecare dată de la gingie înspre dinte.″ Cu răspunsul ăsta, dacă eram la „Vrei să fii milionar?″, aş fi trecut la pragul următor. Povestea însă, deşi merge mai departe, rămâne veşnic în acelaşi prag.

       Îmi amintesc anul 2005, despre care credeam că reprezintă sfârşitul poveştii. Mi se spusese atunci că douăzeci de ani nu voi mai avea probleme. Nu au trecut decât şase. Şi aproape tot ce s-a lucrat trebuie schimbat. Dar... pot spune cu optimism că... e din ce în ce mai bine. Întotdeauna se întâmplă că ultimul medic e mai bun decât precedentul. Mi se dă de înţeles, destul de evaziv, unde s-a greşit. Nimeni nu prea acuză direct pe nimeni – dintr-o etică profesională, din solidaritate pentru branşa medicală.

       Prin septembrie am fost la un detartraj. E de la sine înţeles că nu mă aşteptam să se termine totul în 2005, între timp am mai fost la stomatologie pentru detartraj, pentru o radiografie simplă (cândva), pentru o radiografie panoramică (acum), pentru o plombă (care a căzut), pentru aceeaşi plombă (care iar a căzut) ş.a.m.d.

       Nu trecuseră de fapt nici doi-trei ani, când am constatat că lucrările vor trebui înlocuite în scurt timp – procesul de retracţie era în plină desfăşurare. Întrebarea e de ce se retrage gingia acolo unde apare o lucrare. Răspunsul l-am primit de la Cristina, doctoriţa pe care am cunoscut-o la ultimul detartraj. Ţesutul se contractă, îşi reduce dimensiunile ca reacţie provocată de apariţia unor materiale dentare. Pentru ca acest lucru să fie evitat trebuie, înainte de toate, examinată şi tratată la modul corespunzător gingia. Astfel, felul în care ea va reacţiona la contactul cu materialul dentar nu va mai constitui o surpriză. Dar, din păcate, toată lumea se grăbeşte să treacă direct la lucrarea dentară, inclusiv pacienţi, inclusiv medici. Nimeni nu mi-a vorbit până acum despre acest prim pas esenţial şi, totodată, eu însămi ştiu că nu m-am grăbit, prin urmare nu poate fi vorba de pacientul care s-a grăbit.

 

       Cuprins

 

       Cristina e o fiinţă care zâmbeşte tot timpul, însă neobişnuit este faptul că şi ochii îi zâmbesc. Asta nu vedem la oamenii care zâmbesc obişnuit. La ea, există tot timpul zâmbetul unor ochi tineri, albaştri. La scurt timp după ce m-am aşezat pe scaunul stomatologic o aud: „Nu pot să cred!... Ce-i acolo atât de mic?!... Stai să mă mai uit... N-am mai văzut aşa ceva, îmi vine să-i fac o poză!” Cristina se amuza de măseluţa mea de minte, „mititică şi haioasă”. Ce bine era în cabinetul Cristinei, şi ce bine era să o asculţi. Cu greu m-am despărţit de ea, aşa cum te desparţi de cineva care îţi dă starea de bine. Mi-a spus de fiecare dată în decursul celor trei întâlniri s-o sun oricând, la orice oră, şi noaptea s-o sun, dacă am vreo problemă. Şi o spunea din suflet, şi sufletul era albastru senin şi se vedea în ochi.

 

       A doua zi eram programată la chirurgie pentru anestezie şi chiuretaj subgingival. Gingia de deasupra lucrării pricinuite de către cel mai controversat personaj al acestei poveşti – incisivul lateral – era grav traumatizată. Asta din mai multe motive ce ţin de practica neadecvată a unei profesii.

       Chirurgul care m-a operat avea un nume de vis. Pur şi simplu, aşa se numea. În dimineaţa aceea, când am intrat în cabinet, Cristina mi l-a prezentat: „El e doctorul Devis.″ Şi practica doctorului a fost pe-aproape.

       Mi-a fost recomandat ca după intervenţia chirurgicală să folosesc o apă de gură, pe numele ei de fată, Corsodyl. Digluconatul de clorhexidină, cu acţiune antimicrobiană, avea să mă ţină departe de bacterii, fungi şi virusuri. Întâlnirea mea cu Corsodyl a fost „Decoșmar”. Citesc prospectul. Scrie că „ocazional, se poate produce descuamarea mucoasei bucale; ocazional, se poate produce inflamaţia glandelor salivare; ocazional, se poate produce o erupţie pruriginoasă″. Trei ocazii, pe toate trei le-am prins. Într-o gar-gară. Mai scrie că „sunt extrem de rare reacţiile alergice″. Să mă numere cineva şi pe mine. De trei ori la rând. M-am trezit din nou într-un SF, cu „Invazia Aftelor Reloaded″. Şi de data asta nu mi se trăgea de la vreun iaurt. Durerea se instalase ca la ea acasă, căci mai fusese aici. Câteva zile aveam să mor de foame. Nici un aliment nu avea acces pe teritoriu. Gura mea era ocupată – eram sub ocupaţia aftelor bucale. Iar eu tocmai folosisem o apă de gură „împotriva″ aftelor. Da, m-am mai întâlnit şi în alte situaţii cu aşa-numita reacţie inversă. Până la urmă, tot băbescul ceai de muşeţel a rezolvat SF-ul. Şi când vine vorba de leacuri provenite din plante, eu mă declar adepta fanatică a tuturor babelor.

 

       Cuprins

 

       Cum am ajuns în al nu ştiu câtelea cabinet stomatologic din viaţa mea? Prin luna august a acestui an, dau pe internet de o ofertă. Oferta suna aşa: „Doar 19 lei în loc de 280 de lei pentru detartraj + periaj profesional + airflow + fluorizare + consultaţie + plan tratament + Bonus!″ Am crezut că dau lovitura, după atâtea şi atâtea lovele date. Dar până la urmă am ajuns de la 19 lei la 200. Şi fără nici un „Bonus!″

       În primul rând am plătit 29 de lei pentru ofertă, fiindcă la banca ING se percepe comision, 10 lei, pentru orice depunere de numerar într-un cont. Dacă aveam card, scăpam aproximativ gratis. Dar eu am vrut să văd dacă se poate trăi şi fără card pe lume. Nu se poate.

       Când mă duc la BCR să-mi plătesc factura Vodafone, casiera mă priveşte ca pe ultimul exemplar rămas fără card din era mezozoică. Când toată specia mea funcţionează numai pe bază de carduri, din timpuri deja străvechi. Şi când, mâine-poimâine, legătura de leuştean va fi plătită la piaţă cu cardul. E-adevărat, omul nu exista prin mezozoic (ci abia 245 de milioane de ani mai târziu – primul hominid), dar propunerea de card electronic exista de mult în conştiinţa stratului de ozon. Până şi „homo sapiens″ – omul modern apărut acum 250 de mii de ani – ar râde de mine. (Fie spus într-o paranteză, cifrele astea statistice variază, în funcţie de sursă şi de subiect, de la sute de mii, milioane sau miliarde de ani. Astfel că „homo sapiens″ a apărut fie în urmă cu 250 de mii de ani, fie în urmă cu 100 de mii de ani, şi mai există încă două variante intermediare. Primul hominid a apărut ba în urmă cu 3-4 milioane de ani, ba în urmă cu 7, ba în urmă cu 12; ba în Africa, ba în Europa. Şi tot aşa.)

       Revenind la casieră, la propriu, de vreun an încoace, lună de lună, îmi tot prezintă noul şi „beneficiosul″ card BCR, şi îmi întinde broşura cu informaţii. Am luat broşura, dar am respins ideea din start. Cum naiba să-mi fac un card care se numeşte „Zâmbet BCR?″ Mi-ar strica ziua de câte ori l-aş scoate.

       În al doilea rând, am dat banii degeaba pe o apă de gură. Care, mie, mi s-a părut cam scumpă pentru o apă de gură ce dăunează grav sănătăţii. Nu vreau să discut despre ochiul dracului într-o poveste cu dinţi. Dar ar fi de discutat faptul că aceeaşi apă de gură era 35 de lei la Sensiblu, şi 27 la Alissa – o diferenţă ofensatoare de la o farmacie la alta. Am ales farmacia cuviincioasă, şi o voi alege în continuare. Vorba unui tip care a postat pe net mesajul „Boicotez Sensiblu!″: „Sensiblu-ule, am fost prima dată la tine şi cu siguranţă nu mă mai întorc.″

       În al treilea rând, radiografia panoramică de 65 de lei ar fi putut fi una simplă, fiindcă aveam treabă doar cu zona incisivului lateral, dar hai să vedem cum mai stăm cu panorama gurii; o radiografie care nu e valabilă decât şase luni.

       Plus periuţa ultrasoft pe care a trebuit să mi-o cumpăr, că periuţa soft pe care o aveam nu era ultra. Şi uite-aşa oferta se transformă în altceva.

       Cât despre preţul unui chiuretaj subgingival, el începe de la 30 de lei, într-un cabinet în care nu am fost, şi ajunge la 60, în cabinetul în care am fost. Preţurile diferă şi aici, ca de la mezozoic la mezozoic.

 

       Cuprins

 

       Trec erele geologice, una după alta, de când colind cabinetele stomatologice. Mă-ntreb la ce bun? Tot nu voi avea niciodată dantura „ca-n reclame″... Singurul aspect pentru care ar fi meritat să sufăr.

       Spuneam cu miliarde de ani în urmă, pe la începuturile unei poveşti ce a instaurat în viaţa mea o nouă ordine, că un detaliu anatomic îţi influenţează comportamentul, modificându-ţi considerabil personalitatea. Văd oameni care râd tot timpul, doar pentru că au o dantură frumoasă. Altminteri, nu e nimic de râs. Dacă ați observat, cei mai dornici să râdă sunt oamenii cu dinți (iar dacă dantura e impecabilă, se subînțelege că în viața deținătorului există un motiv financiar de bucurie). Am întâlnit câteva personaje, în special feminine, care simţeau mereu nevoia să-şi expună dinţii, erau conştiente de aspectul estetic al danturii lor. Astfel, chiar şi atunci când nu râdeau, îşi țineau dinţii la vedere. Există o tendinţă – aceea de a rămâne cu gura holbată –, în special la popoarele care au bani să-şi pună dinţi. Am văzut adeseori, în călătoriile mele, oameni tineri sau vârstnici care se uită la soare, la ploaie ori la vânt cu dantura. Sunt oamenii ţărilor favorizate, care râd în fotografii, în reclame şi pretutindenea, pentru că îşi permit – au cu ce, au de ce. Revenind pe meleagurile noastre mai puţin bogate în dinţi, mai ales în cazul categoriilor sociale ştirbite de soartă, vedem totuşi că povestea ia o amploare din ce în ce mai vizibilă pe ecrane şi în viaţa oamenilor cărora destinul le surâde. Vedem „vedete″ transformate peste ani ori peste noapte. În apariţiile de odinioară sau de ieri, în locul unor dinţi inestetici şi gălbejiţi, apar dinţi orbitori, lucrări din ceramică sau din porţelan pe suport de zirconiu (vezi estetica dentară de lux), implanturi, albiri, şi ultima modă venită tocmai de la Hollywood – faţetarea dentară. „Acum poţi avea şi tu un zâmbet perfect ca al vedetelor de la Hollywood.″

       Îmi amintesc că aveam o colegă cu o dantură perfectă. Din fericire o avea de la mama natură, din păcate restul fizionomiei se apropia de urâţenie. Nu-i rămânea decât să exploateze la maximum singurul lucru pe care îl avea frumos. Şi râdea, şi râdea...

       Şi nu există nici o alternativă la chipul pe care îl ai. Şi nimeni nu e vinovat pentru înfăţişarea sau întruparea cu care vine pe lume. Nu există nici o vină şi nici un merit personal pentru felul în care ţi-a fost dat să arăţi.

 

       Încheiere

 

       Mă uit la ceea ce, vizibil, sunt. Cineva reflectă lumina, formându-mi imaginea: vechea mea oglindă. La o lună după chiuretaj locul arată ca înaintea operaţiei. Doctorul m-a avertizat că există o problemă cu acea lucrare şi, dacă gingia nu-şi revine, trebuie înlocuită lucrarea. În radiografia panoramică apare un fel de „pinten″, dar calul nu se vede nicăieri. Astfel că, în locul calului, gingia mea primeşte loviturile. De unde a apărut un pinten în lucrare? – rămâne un caz neelucidat. Bietul cal, sărmana gingie.

       Lucrarea „execrabilă″ de la 19 ani, care a fost înlocuită cu una „excepţională″, îşi aşteaptă urmaşii. Oare ce epitet de lucrare dentară mai urmează? Şi oare ce potcoave de cai morţi?

 

       Tot ce vine dinspre viitor mă duce în trecut. Mă întorc pe scara timpului, cobor până la ultima treaptă. E întuneric, dar nu mi-e greu să revăd totul. Tot ce mi se-ntâmplă are legătură cu Incisivul Lateral. Poate că are legătură şi cu alte lucruri?

 

       31 octombrie 2011


       Continuare


       În ultimii doi ani am mai fost la două detartraje, tot prin oferte, dar de data asta cu 10 lei şi atât – nici comisioane, nici radiografii, nici ape de gură, nici periuțe! Am cunoscut nume noi: Felicia (medic dentist), Răzvan (specialist implantologie dentară). Ambii au stat de vorbă cu mine pe îndelete, explicându-mi cum stau lucrurile azi în domeniul stomatologiei. Medici tineri, medicini moderne. Alte materiale, aparaturi şi tehnologii, faţă de cele care mă impresionaseră în anul 2005, devenite demult clasice, dacă nu depăşite. Am auzit aceleaşi păreri de la medici diferiţi. Radiografia mea panoramică a scos la iveală alte neglijenţe sau „neştiinţe”.

 

       Suntem în anul 2013. Ghinionul meu.

       Dacă voi spune că a mai existat un doctor care a preluat numărul de telefon de la secretariat şi m-a sunat, ar fi greu de crezut? Pentru mine a fost. Nu-i fusesem pacientă, doar ne-am intersectat în interiorul unui cabinet stomatologic, unde profesa alături de colega care mă tratase. Cum nu prea răspund la numere necunoscute, mi-a trimis un sms. Greu de explicat succesul meu în rândul stomatologilor, conform părerii unanime a celor 32 de dinți martori. E un paradox care mă lasă cu gura... închisă.

 

       Februarie 2014. Stau de vorbă cu maică-mea despre dinţi. Îi spun: „– Ştii că am scris o poveste despre dinţii mei? Despre doctorul care m-a operat la 13 ani şi despre toate câte-au fost...” „– A, doctoru’ Negrea...”, o aud că zice. „– Aşa îl chema?!...” „– Da, nu pot să uit numele ăsta...” Acum îmi aminteam şi eu.

       Deci pe omul negru, mare şi păros îl chema Negrea. E bine că nu i-am născocit un nume – nici că puteam inventa mai bine realitatea.

 

 

       Poveste cu dinţi III


       Unde ziceam că mă văd în 2015? Începe un nou capitol – un capitol care nu se termină niciodată. Dar nu mai am de gând să scriu nimic despre asta.

 

       15 februarie 2015

 

 

 

 

      Trup

       Vorbeam de curând cu cineva. Sunt multe lucruri... medicale, pe care trebuie să le faci „o dată pe an″. Analizele – o dată pe an trebuie să-ţi recoltezi sângele, şi tot ce poţi să faci este să speri că nu vei culege o recoltă mai bogată decât anul trecut în dăunători. Femeilor alte două teste li se recomandă să fie făcute anual (că de nu, asta e cauza celor mai frecvente tipuri de cancer). Bărbaţii au şi ei formele lor preferate de cancer. Cât despre alte boli incurabile sau vindecabile, acestea apar la tot pasul. Să nu uităm detartrajul, care se cere făcut la şase luni sau măcar anual. Apoi, pe lângă problemele de sănătate care intervin de-a lungul unui an, dacă vrei să fii la curent cu starea sănătăţii tale, trebuie să treci prin toate cabinetele medicale. Nu îţi va ajunge un an ca să fii la zi cu tine.

 

       Îţi trece viaţa, şi uneori ajungi să te îmbolnăveşti încercând să-ţi rezolvi problemele de sănătate. ...Şi vizitele la doctori, şi unii doctori care se comportă ca nişte persoane superioare cu studii superioare, şi unii doctori care nu sunt medici („Dr.″ poate fi şi un inginer), şi momentele incomode, şi expunerea trupului în faţa unor străini, şi erorile medicale, şi înlocuirea doctorilor cu alţi doctori, şi înlocuirea părerilor cu alte păreri (alte tratamente, acelaşi rezultat), şi timpul pierdut, şi banii cheltuiţi de multe ori aiurea, şi toată durerea îndurată.

 

       Dar dacă duci un stil de viaţă sănătos, există şansa să fii o persoană sănătoasă. Şi ce presupune asta? Că cel mai important lucru pe lume, pe lângă gândirea pozitivă şi lipsa oricărei urme de stres, este să mănânci. Sănătos! Iar dacă vrei să ai o alimentaţie exemplară, trebuie să-ţi ataşezi la creier toate tabelele cu compoziţia alimentelor şi cu procentul caloriilor. Trebuie să ţii cont zilnic de toată gama nutrienţilor de bază: vitamine, minerale, fibre, proteine, carbohidraţi, uleiuri esenţiale, toate necesare mult iubitei vieţi şi mult doritei sănătăţi. Trebuie să ai mare grijă, pericolul paşte la orice îmbucătură. Dacă mănânci „gras″, faci colestorol; dacă nu mănânci deloc grăsime, te mumifici. Dacă nu mănânci calciu, faci osteoporoză; dacă mănânci prea mult, te „calcifiezi″. Dacă nu mănânci fier, îţi scade sideremia şi faci anemie feriprivă, dacă mănânci prea mult rişti să fii dus la fier vechi. Dacă mănânci prea puţine, nu e bine. Dacă mănânci prea multe, iară nu e bine. Carenţa nutrienţilor, cât şi excesul lor – tot pe-acolo. Supraîncărcarea e un neajuns la fel de mare ca şi lipsa. Omul ar fi trebuit să aibă un dispozitiv încorporat în organism, un aparat de măsurat nevoile alimentare. Care să-l anunţe: „Încă puţin zinc. Încă un pic de sodiu. Hai cu seleniu′ ăla! Vezi şi nişte fosfor. Păi, cu manganu′ ce facem? Toarnă şi nişte cobalt. Gata, gata! Ajunge pe ziua de azi!″ A doua zi, din nou: „Încă o picătură de ulei de măsline. Stai! L-ai presat la rece?... Încă vreo doi litri de lichide; ar fi bine să fie apă, că dacă e ţuică... Mai trebuie magneziu. Mai bagă nişte potasiu. Unde sunt acizii graşi omega-3? Stop! Mai trebuia o lipidă. Îngurgitează repejor şi-o glucidă. Niţel sulf... Şi mai pune şi tu o fibră pe tine.″ Next day: „Cu vitamina A stăm bine azi, dar unde-i restul alfabetului? Ca să nu mai zic că ai uitat ceva esenţial: aminoacizii esenţiali.″

 

       Nu e uşor. Dar te încăpăţânezi să ai o viaţă sănătoasă, în condiţiile în care aşa ceva nu există. Şi te informezi la greu, şi urmăreşti părerea specialiştilor. Sarea să fie iodată sau să fie sare naturală de salină? A fost război pe tema asta. N-a câştigat nimeni: sarea iodată e un subiect cam dubios, iar salina românească nu mai e proprietate românească. Aşa că am ajuns să consum sare neiodată (nerafinată, dar fin măcinată) din Himalaya. De fapt, dintr-un magazin bucureştean cu produse bio. Pe ambalaj scrie că sarea s-a format în urmă cu 250-540 de milioane de ani în Munţii Himalaya. Mă îmbolnăvesc statisticile astea.

       Şi câte întrebări, obiecţii, controverse apar odată cu fiecare nutriţionist, medic, biolog, biochimist sau cercetător în domeniul alimentaţiei.

       Apoi trebuie să fii atent nu numai la ce introduci în organism, dar şi ce faci cu el, unde-l pui. Dacă-l pui să stea în picioare face varice, dacă-l pui să stea jos face hemoroizi. Dacă stai în cap faci cucuie, dacă stai în mâini faci bătături. Dacă stai în genunchi, faci o greşeală.

 

       În ceea ce priveşte starea sănătăţii mele fizice, până acum am avut noroc, exceptând o poveste. Nu sunt o fiinţă bolnăvicioasă, poate doar ipohondră, dar nici asta cum ar trebui. Nu sunt o fiinţă „medicamentoasă″ – punga mea cu medicamente nu adună mai mult de două. Am văzut la unii oameni farmacii non-stop în propria casă!

       Dar probabil că abia de-acum încolo încep şi alte poveşti.

 

       Aş fi preferat să-mi trăiesc viaţa pe jumătate, însă fără boli şi neajunsuri biologice, decât să-mi petrec jumătate din viaţă reparându-mi organismul. M-aş lipsi de toate astea, cu bucuria cu care te lipseşti de jumătatea de viaţă stricată. Ce bine va fi de noi când nu vom mai avea trup.

 

       1 noiembrie 2011

 

 

 

 

      Spirit

       Sunt atâtea lucruri care nu se potrivesc pe lume. De pildă.

 

       Oportun ar fi fost ca hrana organismului să fie o materie opţională, nu obligatorie. Să mănânci pentru că vrei, nu fiindcă trebuie. La fel şi somnul. Să dormi când simţi nevoia, de câteva ori pe an, nu în fiecare noapte. Rareori mi se întâmplă să simt acea voluptate de a te lăsa în voia somnului, când oboseala acumulată, mai ales în urma unor activităţi împlinite, te face să te cufunzi cu desfătare într-o stare sfârşită de mulţumire. Altminteri, în celelalte câteva sute de nopţi ale anului, faptul că trebuie să mă culc iar şi iar reprezintă pentru mine o corvoadă.

 

       Cât timp se pierde cu mâncatul şi cu dormitul. Cu dormitul e mai simplu, dar mâncatul presupune şi căutarea hranei, statul la cozi, căratul, prepararea, curăţenia de după. Apoi, sau în primul rând, veşnica, primordiala întrebare „Ce mâncăm azi?” Îţi ia mult să găseşti răspunsul.

       Sunt şi oameni care, din lipsă de timp, iau masa numai la restaurant. Şi ei pierd timpul: aşteptarea felului unu, aşteptarea felului doi, aşteptarea desertului, aşteptarea notei de plată, aşteptarea restului la nota de plată. „Şi George nu mai vine″...

 

       Şi câte lucruri importante sunt de făcut, în tot timpul ăsta. Cât de mult are de pierdut spiritul din cauza trupului.

 

       Dacă acestea două ar fi opţionale, eu nu aş frecventa mai deloc orele de mâncat şi de dormit. Doar aşa, din când în când, pentru nişte dulciuri şi pentru nişte vise.

 

       15 noiembrie 2011

 

 

.