Degustătorul de visuri 3(proze)

 

 

 

 

De la pom la om

Într-o zi am aflat că din traumele arborilor apare chihlimbarul. Una dintre cele mai iubite pietre semipreţioase ia naştere din răşina fosilizată a unor specii de copaci. Iar această substanţă lipicioasă ca o îndrăgostire, inflamabilă ca o pasiune, amorfă ca o părăsire se formează în urma unor traume fizice. Atunci când e scursă în interiorul trunchiului, răşina nu conţine bule de aer, nici fosile, ci doar traumă organică, pur personală. Răni galbene, transparente, translucide sau opace. Pini care plâng cu lacrimi de aur.

 

Traumele oamenilor nu aduc pe lume pietre semipreţioase. Fiindcă un om, spre deosebire de pom, se ramifică psihic. Mai mult rănind, decât cicatrizând. Şi, în funcţie de om, traumele scot la iveală pietre simple, roci dure, bolovani ucigaşi.

 

Dar uneori apare şi ambra. Seva pomului devine seva omului. Este un lucru împământenit acela că omul ar trebui să înveţe de la natură. Şi eu am învăţat. Că viaţa e semipreţioasă. Că sângele meu e galben. Toţi fluturii mi-au îngheţat în stomac, precum insectele fosilizate în chihlimbar.

 

8 aprilie 2012

 

 

 

 

Doi nasturi

Era un miez de noapte ca un miez obişnuit de noapte. Să fi muşcat oricât pofteai din el, şi tot nu ai fi putut spune că era de pâine. Ori de nucă. Linişte era pe ici, pe colo. Ar fi fost poate şi pe dincolo, dacă nu lătrau atâţia câini la omul din lună.

 

Doi nasturi care stăteau unul lângă altul pe o cămaşă începură o conversaţie. De fapt conversaţia o începea doar unul dintre nasturi, celălalt o încheia. „– Îţi place cămaşa pe care stăm?″ „– Aş fi preferat să stăm pe o bufniţă, dacă tot mă întrebi. Dar m-aş fi mulţumit şi cu un huhurez.″

 

Un câine tocmai se înecă cu propriile bale, de la atâta lătrat cu capul pe spate – fără acest cap pe spate nu ar fi vizualizat luna, dar mai ales pe omul din lună care, satisfăcut de ceea ce se întâmpla pe pământ, tocmai arăta degetul mijlociu omenirii. Câinii, neavând cunoştinţe despre Univers şi despre multitudinea de specii terestre care privea în acel moment la deget, au crezut că mesajul li se adresa doar lor. Câinii nu auziseră de Teoria Simultaneităţii – descoperită de Sim Ultan în 1872, chiar pe fundul propriului creier – care spune că fiecărui specimen de pe planetă îi corespunde o lună (sau așa au toți impresia când se zgâiesc la ea), în timp ce luna le corespunde tuturor. Altfel spus, odată cu toate perechile de ochi de pe Terra care se holbează la lună, omul din lună se uită simultan în toate aceste perechi de ochi. La fel era și cu soarele, numai că pe omul din soare nu l-a văzut nimeni. Există o teorie cum că nici n-ar exista. Ce om rezistă la o temperatură de 15 milioane de grade K? Dar asta în nucleu, că dacă iese la suprafață are de îndurat doar 6 mii de grade... Atunci, ce om rezistă la o temperatură între 130 și -230 de grade? – Omul din lună. Câinii din această haită nu ştiau nimic despre toate astea şi au luat-o personal – dacă e să revenim la degetul mijlociu al omului din lună. Indignaţi, câinii lătrau cu indignare. Cel care se înecase cu propriile bale risca acum să se înece şi cu balele celorlalţi. Cu ultimele puteri, el spuse: Băieţi, eu mor aici… Ceilalţi câini comunitari, având un caracter comun, s-au oprit dintr-o dată din lătrat şi au ajuns înot la tovarăşul lor care se îneca, sărind care mai de care să-l bată pe spate pe bălos. Tuşi ca un om. După ce câinele se opri din tuşitul de om, speriat c-ar putea să se transforme în om, acţiunea se mută într-un şifonier, unde al doilea nasture continuă:

 

„– Iar dacă insişti, aş fi preferat să stăm pe gânduri.″ Primul nasture stătu un timp pe gânduri, atât cât să priceapă figurile de stil care veneau în serie de la cel de-al doilea nasture, apoi reluă conversaţia. Nu pricepuse nimic. „– De cum te-am văzut am vrut să-ţi spun că ţi se potriveşte culoarea.″ Nasturele 2 se gândi atunci să nu se mai gândească pentru o vreme la condiţia de nasture muritor şi să încerce să fie mai prietenos cu nasturele 1 care era destul de prietenos. „– Şi ţie ţi se potriveşte.″ „– Cred că avem aceeaşi culoare...″ „– Da, aceeaşi mărime şi acelaşi model.″ „– Ţie cum îţi vine butoniera?″ „– Mă cam strânge″, răspunse al doilea nasture. „– A mea e cam largă. Nici nu prea mai stau închis. Şi în ultimul timp marginile, care oricum nu erau bine întărite, s-au lărgit şi mai tare. Mă trezesc că stau departe de butonieră, dar e mai bine aşa descheiat, fără butonieră″, spuse primul nasture. Urmă o pauză, apoi al doilea nasture întrebă de ce. „– Pentru că mă simt liber.″ „– Nu uita că eşti cusut″ zise al doilea nasture, foindu-se din răsputeri ca să-şi facă un pic de loc în butonieră. „– Crezi că suntem cusuţi aici pentru totdeauna?″ „– Pentru totdeauna... Ce cuvinte grele. Seamănă cu niciodată.″ Filozofă adânc, precum un filozof din adâncuri, al doilea nasture.

 

Urmă o pauză mult mai lungă decât cea de acum câteva rânduri. Afară se lăsase zgomotul. După audiţia de groază pe care o dădeau câinii, probabil că omul din lună fusese căsăpit / hăcuit / crâmpoţit.

 

„– Ce faci, mai stai?″ „– Mai stau puţin.″ „– Oare ceilalţi nasturi ce părere au?″, întrebă cel de sus. Răspunsul firesc ar fi fost poate o altă întrebare: despre ce? Al doilea nasture trecu însă peste acest amănunt esenţial şi spuse politicos: „– După mine nu mai vine nici un nasture. Uită-te şi tu, că eşti mai sus. Vezi ceva?″ „– Dacă mă ridic pe vârfuri ca să mă uit în jos nu văd nimic... Tu eşti ultimul nasture. Iar mai sus de mine iarăşi nu-i nimic, că eu sunt primul... Aşadar suntem singurii... Ce s-o fi-ntâmplat cu ceilalţi nasturi?...″ „– Nimic, răspunse cel de jos. E o cămaşă cu doar doi nasturi. Suntem singurii locuitori de pe cămaşă, veniţi tocmai din Nasturia şi ne numim nasturieni.″ „– Ştiam eu că e ceva cu noi...″

 

Ciudat era că în tot şifonierul nu se mai găseau alţi nasturi, chiar dacă îi căutai cu lumânarea aprinsă. Ciudată treabă era cu şifonierul ăsta. Şi nu se putea spune că era întuneric şi nasturii nu vedeau bine. Nasturii vedeau la fel de bine pe orice fel de întuneric.

 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, o burtă mare îmbrăcă cu greu cămaşa. Nici gaura pentru cap, nici găurile pentru mâini nu fuseseră nimerite din prima. La a noua încercare, căpăţâna îl smulse pe al doilea nasture din deschizătura mică, tivită pe margine. Nasturii se treziră oricum când sună deşteptătorul, care suna în fiecare dimineaţă ca un buhai (ceasul, un taur în miniatură, mugea „bu″ ca să te sperie şi „hai″ ca să te dai jos din pat). Dar se treziră acum că stăteau primul în butoniera celui de-al doilea, iar al doilea rămăsese în aer, suspendat într-o guşă de material. „– Ai dreptate, mă simt ceva mai liber. Dar arăt mai stupid.″ „– Iar pe mine mă cam strânge şi arăt la fel de stupid.″ Plecară aşa de-acasă. Nu apăru nici o mână care să-i încheie corect şi nici o gură care să spună vezi că te-ai încheiat greşit la nasturi. „– Unde crezi că mergem azi?″ „– Unde să mergem? În acelaşi loc în care mergem de fiecare dată când cămaşa pe care stăm e îmbrăcată de cel mai mare idiot.″

 

„– Sper ca într-o zi să-l aud pe idiot spunând: mi-am pierdut un nasture.″ „– Iar eu sper ca într-o zi să-l aud pe idiot spunând: mi-am pierdut şi al doilea nasture.″ „– O să mă cauţi când se va întâmpla una ca asta?″ „– O să te caut toată viaţa.″ „– Toată viaţa... Ce cuvinte grele. Seamănă cu niciodată.″ Filozofă adânc, precum un filozof din adâncuri, primul nasture. Și asta păru suspect. Dar lăsându-se pradă deznădejdii, care începu să-l sfâșie cu nădejde, al doilea nasture trecu rapid cu vederea peste actul de plagiat. Era bine întocmit. Mai rămânea să-l semneze.

 

13 ianuarie 2012

 

 

 


Delir

Ziua de azi e o iederă către ziua de mâine. Amurgul nu se târăşte, dacă nu crede că într-o zi va urca la ceruri. În spatele timpului se ascund multe posibilităţi, trebuie doar să le cauţi în taină. Deşi astăzi nu e nimic altceva decât astă zi. Mâine va fi astăzi, poimâine, tot astăzi. De fiecare dată acelaşi pas pe loc, acelaşi drum împietrit, acelaşi nonsens unic. Înşelătoare această curgere în ascendent, pentru cel însetat de fluviul devenirii. E doar potopul distrugerii. Fatal acest refugiu în catacombe: hecatombele unui dumnezeu păgân. Fericiţi cei ce nu se vor naşte niciodată. Inutil cuvântul care a fost la început şi toate parafrazele care i-au urmat. Vinovat tot ce creşte din omul care a făcut minciuna originară. Căci fără el, omenirea ar fi crezut în opusul lui. Să te naşti e o întâmplare, să continui să exişti e o infracţiune. Înşelat de gândire, eşti un fals într-un univers falsificat. Oricum ai privi, ceva te împiedică să vezi adevărul. Poate faptul că nu există adevăr? Poate faptul că nu eşti făcut să vezi adevărul. Porneşti în căutarea lui. Evadezi din temniţa zilei, dar ajungi într-o altă închisoare. Pe viaţă. La ce bun emoţia, conştiinţa şi febra? Când marea moartă e totuşi vie, iar lumea vie e totuşi moartă. Tentaţia iluzivă nu declină un spirit lucid. Dar oricând există loc pentru o transă în translucid. Să fie destinul unica piesă lipsă dintr-un careu al hazardului? Singura pildă a rămas sinuciderea. Dar din asta nu se poate muri. Nu-mi rămâne decât să caut noi înţelesuri. Îmi surprind încheietura mâinii picurând lumină. O lumină sanguină...

 

Noaptea visez, fără să ştiu cum e să adormi. Sunt o candelă de veghe care nu se stinge, care nu se aprinde, care e de neînlocuit. Ard până la capătul morţii. Ceea ce visez e ceea ce trăiesc. Sentimentul că ceva urmează în sfârşit să se întâmple. Revăd puţin şi prevăd totul... Efectul psihedelic al umbrelor. Reflexul orelor pierdute într-o singurătate ispititoare. Nevoia lutului de a sculpta în epidermă vertebra unei îmbrăţişări. Şi nicicând a alteia. Revăd puţin şi prevăd totul. În această profeţie, totul e la fel cu totul care diferă. În loc de epilogul pe care îl scriu e epilogul pe care nu-l scriu. Pe acesta îl părăsesc, cu celălalt mă duc. Aici e acolo. Însă acum rămâne acum. Mai târziu devine acum. Prea târziu e întotdeauna acum. De fiecare dată acelaşi pas pe loc, acelaşi drum împietrit, acelaşi nonsens unic.

 

Într-un con de tristeţe, nimeni e sedus de nimic. Pleoapa tremură departe de ochi, pe marginea prăpastiei. Ochiul se zbate. Apoi se îneacă, devastat de eoni, în lacrimi. Irisul devine o floare pe propriul mormânt. Visul sfârşeşte crud în huma zorilor. Fără ca această liană de nevralgice fantasme să se agaţe mântuitor de coapsele delirului.

 

2009

 

 

 

 

Lorem ipsum

Povestea lui Lorem ipsum începe aşa:

 

1. „Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum.″

 

Şi continuă în felul ăsta:

 

2. „Sed ut perspiciatis, unde omnis iste natus error sit voluptatem accusantium doloremque laudantium, totam rem aperiam eaque ipsa, quae ab illo inventore veritatis et quasi architecto beatae vitae dicta sunt explicabo. Nemo enim ipsam voluptatem, quia voluptas sit, aspernatur aut odit aut fugit, sed quia consequuntur magni dolores eos, qui ratione voluptatem sequi nesciunt. Neque porro quisquam est, qui dolorem ipsum, quia dolor sit amet, consectetur, adipisci velit, sed quia non numquam eius modi tempora incidunt, ut labore et dolore magnam aliquam quaerat voluptatem. Ut enim ad minima veniam, quis nostrum exercitationem ullam corporis suscipit laboriosam, nisi ut aliquid ex ea commodi consequatur? Quis autem vel eum iure reprehenderit, qui in ea voluptate velit esse quam nihil molestiae consequatur, vel illum, qui dolorem eum fugiat, quo voluptas nulla pariatur?″

 

Şi nu se termină aici.

 

3. „At vero eos et accusamus et iusto odio dignissimos ducimus, qui blanditiis praesentium voluptatum deleniti atque corrupti, quos dolores et quas molestias excepturi sint obcaecati cupiditate non provident, similique sunt in culpa, qui officia deserunt mollitia animi, id est laborum et dolorum fuga. Et harum quidem rerum facilis est et expedita distinctio. Nam libero tempore, cum soluta nobis est eligendi optio, cumque nihil impedit, quo minus id, quod maxime placeat facere possimus, omnis voluptas assumenda est, omnis dolor repellendus. Temporibus autem quibusdam et aut officiis debitis aut rerum necessitatibus saepe eveniet, ut et voluptates repudiandae sint et molestiae non recusandae. Itaque earum rerum hic tenetur a sapiente delectus, ut aut reiciendis voluptatibus maiores alias consequatur aut perferendis doloribus asperiores repellat.″

 

Însă povestea despre Lorem ipsum este următoarea:

 

Lorem ipsum (sau pe scurt lipsum) este textul standard utilizat pentru a simula casete de text, pentru a uşura evaluarea designului unei viitoare tipărituri sau a unui website.

 

Iniţial, începând cu anul 1500, textul Lorem ipsum era folosit numai în tipografii, de către culegători. În prezent, datorită apariţiei şi întrebuinţării globale a computerelor, textul Lorem ipsum este utilizat pentru a simula orice text cu aspect neutru, atât pentru lucrări tipografice, cât şi pentru orice alte tipuri de lucrări care presupun text – în web design, design pentru logo-uri corporative etc.

 

Deşi în aparenţă textul Lorem ipsum pare a fi lipsit de sens, fragmentul original este mai vechi de 2000 de ani şi se regăseşte în lucrarea lui Cicero, De Finibus Bonorum et Malorum («Extremele Binelui şi ale Răului»), care datează din anul 45 î.e.n. Descoperirea originii îndepărtate a acestui text îi este datorată lui Richard McClintock, profesor de limba latină la colegiul Hampden-Sydney din Virginia, Statele Unite ale Americii, care a căutat unul dintre cuvintele rare întâlnite în text, consectetur, găsindu-l, alături de pasajul integral, în lucrarea lui Cicero. Astfel, «lorem ipsum» este de fapt o versiune trunchiată pentru «dolorem ipsum».

 

Motivele pentru care tipografii au preferat să utilizeze un paragraf latin în loc să folosească texte în limba proprie sunt, printre altele, faptul că nu aveau întotdeauna un text neutru la dispoziţie sau ar fi trebuit să improvizeze câte un text de fiecare dată şi faptul că, pentru o evaluare corectă, obiectivă, a aspectului grafic al unei tipărituri, era de preferat ca evaluatorul să nu fie influenţat de mesajul textului. În acelaşi timp, nu se putea folosi nici o înşiruire de cuvinte la modul «aici va fi text, aici va fi text», deoarece aspectul general ar fi fost denaturat de repetitivitatea nenaturală a secvenţei respective.

 

Lipsumul clasic este încă folosit de profesioniştii din domeniile care implică utilizarea de text, alături de variante uneori umoristice, alteori alcătuite din înşiruiri aleatorii de cuvinte latine, cu sau fără sens în limba de bază. Astfel, cei care se hotărăsc să utilizeze acest text-simbol pentru prima dată trebuie să se asigure că în versiunea aleasă nu sunt şi pasaje ale căror traducere îi poate pune în dificultate sau în situaţii jenante.″

 

Mi-au sărit adeseori în ochi elemente de umor sau de... alt gen. Chiar pe site-ul meu a existat un Lorem ipsum, din care reproduc câteva idei: „arcu lacus dapibus, condimentum est, fermentum ipsum, vivamus bibendum, vestibulum suscipit, arcu mauris iaculis, urna morbi orci, a tellus eu metus, lobortis curabitur, vehicula faucibus, nullam accumsan, dapibus dui, ornare ullamcorper, vulputate fringilla, cras eros mauris, gravida in, volutpat dictum″. Lorem oopsum!

 

Acum, nici Cicero nu e departe de ultimele idei... Citind traducerea în engleză (autor: H. Rackham, 1914) a fragmentelor 2. şi 3., consider că Cicero a început primul.

 

2. „But I must explain to you how all this mistaken idea of denouncing pleasure and praising pain was born and I will give you a complete account of the system, and expound the actual teachings of the great explorer of the truth, the master-builder of human happiness. No one rejects, dislikes, or avoids pleasure itself, because it is pleasure, but because those who do not know how to pursue pleasure rationally encounter consequences that are extremely painful. Nor again is there anyone who loves or pursues or desires to obtain pain of itself, because it is pain, but because occasionally circumstances occur in which toil and pain can procure him some great pleasure. To take a trivial example, which of us ever undertakes laborious physical exercise, except to obtain some advantage from it? But who has any right to find fault with a man who chooses to enjoy a pleasure that has no annoying consequences, or one who avoids a pain that produces no resultant pleasure?″

 

3. „On the other hand, we denounce with righteous indignation and dislike men who are so beguiled and demoralized by the charms of pleasure of the moment, so blinded by desire, that they cannot foresee the pain and trouble that are bound to ensue; and equal blame belongs to those who fail in their duty through weakness of will, which is the same as saying through shrinking from toil and pain. These cases are perfectly simple and easy to distinguish. In a free hour, when our power of choice is untrammelled and when nothing prevents our being able to do what we like best, every pleasure is to be welcomed and every pain avoided. But in certain circumstances and owing to the claims of duty or the obligations of business it will frequently occur that pleasures have to be repudiated and annoyances accepted. The wise man therefore always holds in these matters to this principle of selection: he rejects pleasures to secure other greater pleasures, or else he endures pains to avoid worse pains.″

 

 

În domeniul în care am lucrat, m-am întâlnit frecvent cu Lorem ipsum pe machetele de lucru şi nu i-am dat nici o importanţă. Dar ştiu pe cineva, nou în domeniu, care a citit tot, încercând să corecteze textul, şi n-a înţeles nimic.

 

Când m-am pornit să scriu povestea asta, credeam, ca mulţi alţii, că Lorem ipsum e un text fără sens. Astfel că povestea mea avea unul. Acum, când aflu că Lorem ipsum are unul, povestea mea e un text fără sens.

 

27 octombrie 2011

 

 

 

 

Cer. Doar o exaltare

Ani la rând, în rând cu lumea de dincolo, am privit în jos. Mergeam în jos, trăiam în jos, visam în jos. Într-o zi obiceiul meu, sătul de bolovani, gropi şi morminte, gârbovit de gravitaţia dintre trup şi negru, m-a părăsit. A descoperit că există sus şi din acel moment, ca o memorie pierdută, am rămas fără obicei. Am pornit de la zero şi am învăţat să privesc cerul. Cu greu, am ajuns la o mie. Cerul e cel mai greu de privit. E ca o respiraţie profundă, şi cel obişnuit cu orizonturi superficiale nu ştie să respire. Vidul din plămâni e metastaza golului din suflet.

 

Mă uit la cer de câte ori o cer ochii. Cerul e stupefiant: timpul se dilată, pupila se dilată, omenirea se contractă. Irisul devine cristalin, sângele pulsează nobil, inima împrumută ceva albastru. Trec la starea de spirit: gândesc la indigo, mi-e visul rogvaiv. Toată fiinţa – un satelit natural – se învârte în jurul cerului, cu fiecare zi mai transparentă, mai imaterială, mai aeriană. Am renunţat la toate obiceiurile terestre. Numai dacă, într-o noapte, s-ar inversa cerul cu pământul, aş avea motive să privesc din nou în jos.

 

7 iulie 2011

 

 

.