Degustătorul de visuri 5(proze)

 

 

 

 

Făcătorul de tofu

                                                                      10

 

Nu prea avea de gând să facă nimic pe ziua de azi. Chiar îi declarase asta zilei: „Nu prea am de gând să fac nimic pe tine. Era ultimul strop din an, iar lehamitea umpluse tot paharul cu a 365-a picătură. Se trezise înaintea deșteptătorului care, cu acest prilej, se dovedi cel mai deștept dintre cei doi. De fapt, nu-și amintea să fi existat măcar o zi în care deșteptătorul să-l fi deșteptat. Se simțea și mai prost decât în vremurile în care nu avea pe cineva cu care să se compare. Dacă nu chiar să-i confirme, căci deșteptătorul îi spuse noaptea trecută în vis: ești prost. Veni deci ziua în care prezența deșteptătorului îl enervă. Dat fiind că deșteptătorul încă dormea, s-a gândit să-i facă o figură. Pentru prima oară în viața lui, făcătorul de tofu fu spontan și făcu o figură. Figura arăta ca și cum era a lui, ca și cum nu era. Însă vom vedea mai târziu de ce această tulburare de identitate, dacă vom vedea. Cert e că începu să sune ca un ceas, ca să-l trezească pe deșteptul de deșteptător.

 

Acesta din urmă, trezindu-se buimac dintr-un somn de 20 de kilograme și 999 de grame, îl lovi în plină figură pe cel dintâi ca să-i oprească alarma. Dar și ca să-i pocească mutra. Îi mai lipsea un gram de somn ca să bată un nou record. Dar sfârși prin a bate cu totul altceva. Făcătorul de tofu, care era bine făcut, nu ripostă înapoi. Preferă să mestece o alună. În momentul acela s-a născut pentru a doua oară vorba cum că cei din urmă vor fi cei dintâi. La naștere a asistat și mama biologică.

 

Deșteptătorul ar fi vrut să prindă un somn gigant, precum pescarul care apăruse în gazeta din 11 iunie 2014, cu o captură de 120 de kilograme. Un somn de 2,4 metri care se hrănea cu rațe și câini. Pentru moment se pare că nu exista nici un pericol pentru om. Dar dacă monstrul nu era pescuit, cine știe? Ar fi fost interesant să mai dispară așa câte un om de la marginea lacului. Nu m-aș mira, cuvântul somn a înghițit deja cuvântul om, remarcă subtil deșteptătorul. Poveștile pescărești debitau faptul cum că un somn poate ajunge să cântărească până la 250 de kilograme și poate trăi până la 80 de ani. Ăsta cică împlinise și kilogramele și vârsta pe jumătate. Deșteptătorul găsea cele trei fotografii monstruoase, cei mai monstruoși fiind pescarii, de-o obezitate morbidă, care își apărau imaginea ca proștii: Pescuim de plăcere, nu de foame. Cât despre pescuitul sportiv, care nu are absolut nimic sportiv, deșteptătorul avea un singur verdict: să-l ia dracu’.

 

                                                                       9

 

După ce se dădu jos din pod, căci patul era în pod, făcătorul de tofu făcu patul. Pentru asta, logica ne arată (nu știm dacă și lui) că a trebuit să urce din nou în pod. În fiecare zi făcătorul de tofu își făcea patul, așa cum zilnic își făcea și alte lucruri. Cel mai mult îi plăcea să-și facă rău, asta doar pentru că nu învățase încă diferența dintre bine și rău. Apoi îi plăcea să-și facă tofu. Care ieșea destul de rău. Dar azi nu avea de gând să facă nimic, și el deja își făcuse patul. Într-un gest demonstrativ față de deșteptător care nu știa nimic despre declarația de lehamite, își desfăcu patul la loc. Din această zi des făcu asta. Un al doilea act spontan într-o singură oră era deja exagerat pentru un făcător de tofu ca el. Oare ce avea să urmeze?

 

Făcătorul de tofu prinse un avânt de miazăzi și mai visă la o chestie spontană. Așteptă toată dimineața. Așteptă toată amiaza. Faptul că în total prinse un avânt îl încurajă. În cel mai lung scurt timp avea să-și aprindă, pentru prima oară în viața lui, un trabuc. Despre care nu se știe de unde apăruse pe raftul cu praf, dar părea de-al casei, își pusese chiar și papuci. Cum trase un fum, aproape se înecă. În stare de șoc cum era, își aminti totuși de geamandura pe care o luase suvenir de la mare și rămase agățat de ea. Simțindu-se oarecum în siguranță, mai trase un fum. Se înecă pe jumătate. Mai exact, de la brâu în jos. Cu partea de sus tușea. Din tuse se ivi un cerc perfect, de diametrul capățânii lui. Norocul începătorului, își spuse, fiindcă nu e deloc ușor să faci cercuri nici cu o țigară normală, darămite cu una așa de anormală precum i se părea trabucul. Acest mamut al țigării. Cercul începu să plutească mirobolant și i se așeză deasupra capului care, la o privire mai atentă, pentru cine rezistă acestei torturi, era de fapt pătrat. N-avea diametru, n-avea circumferință și nici coordonate carteziene. Cum avea o oglindă plictisită în față, îi dădu de lucru la noua lui imagine. Așa cu cercul deasupra capului, începu să creadă cu o tărie ce-l ardea pe gât ca rachiul că lucrurile astea nu-s întâmplătoare. I se revelă faptul că el era Sfântul Făcător de Tofu. Își văzu toată viața minunată. Iar după, mulțimea pupându-i moaștele. La imaginea asta nu știu dacă să se bucure sau să-și verse mațele. Să înceapă acum să-și verse mațele era un efort mult prea mare și scârbos pentru o zi în care nu prea avea de gând să facă nimic cu mațele lui. Renunță să se mai creadă sfânt, dar cercul era tot acolo. Decise să-l ignore.

 

În ciuda celor decise, continuă să se uite cu coada ochiului. Era curios din fire, dar nu voia să dezvăluie toate firele ce-l alcătuiau. Enervat că oglinzii nu-i scapă nimic, începu să se poarte ca și cum o ignoră. Trase un fum cu o lăcomie cum nu se mai pomenise de la strămoșii lui încoace. Căci era și lacom, iar uneori, când credea că nu-l vede nimeni, nu se putea abține de la păcatul capital. Oare cine stabilise asta?, se întrebă, când lăcomia lui nu era altceva decât treaba lui și nu treaba unei chestii capitale sau a unei capitale. Nu fu în stare să-și răspundă pe altă voce, cum obișnuia (căci avea și personalitate multiplă). Mai trase un fum. Cu o lăcomie cum nu se mai pomenise de la stră-strămoșii lui încoace. Se înecă din nou și tuşi ca un câine. Supraviețui și acestui înec.

 

                                                                       8

 

Imediat ce se opri din tuşitul de câine, speriat c-ar putea să se transforme în câine, acţiunea se mută în pod, unde deșteptătorul fuma de zor dintr-un trabuc cubanez, aceeași marcă pe care făcătorul de tofu o găsise pe raftul cu praf, în papuci. Ținea în mână un pahar cu scotch. Care se cam lipise. Paharul avea două picioare. Nu găsise nici un pahar în toată casa, fără picioare – multe erau de lemn. Deșteptătorul stătea tolănit pe Șezlong și contempla peisajul dintr-un tablou în ulei, cam grețos, scoțând pe gură un decagon (poligon cu 10 laturi), apoi un icosagon (poligon cu 20 de laturi), continuând într-un crescendo geometric cu un hectagon (poligon cu 100 de laturi), urmat de un chiliagon (poligon cu 1 000 de laturi), în scurt timp apăru la orizont un miriagon (poligon cu 10 000 de laturi), demonstrația de virtuozitate culminând, în primă fază, cu un megagon (poligon cu 1 000 000 de laturi). Simți nevoia să ia o pauză înainte de gigagon (1 000 000 000) și teragon (1 000 000 000 000 000 000). Încă o dovadă că deșteptăciunea deșteptătorului o întrecea pe a făcătorului de tofu din start. Nu trebuia să alerge pentru asta. Deșteptătorul avu timp să facă toate figurile geometrice din imaginea de mai sus, durata consumării unui trabuc putând ajunge până la trei ore, pentru cei fericiți. El era unul dintre fericiții care știau totul despre trabucuri. Dacă nu extratotul. Lucrarea lui de doctorat avea titlul: Evoluția trabucului de la apariția sa în prima jumătate a secolului al XVII-lea.“ Cu subtitlul: Abordări comprehensive și exhaustive (adică deștepte și complete) în teoria trabucurilor asupra relativității gravitației.“ În semn de omagiu pentru Albert și pentru că totul e relativ. În afară de Einstein.

 

Dar cine e Șezlong și de ce deșteptătorul stătea tolănit pe el? Șezlong era de fapt un câine căruia deșteptătorul îi spuse pe un ton ferm: Șezi long! Câinele fu dresat din prima, urmând drept recompensă o bomboană pe băț și multe laude pe spinare. De-atunci câinele refuza să se mai întoarcă la condiția de câine, rămăsese așa. Voia să fie un câine cu scaun la cap. Și patul fusese tot un câine căruia îi ordonase: Culcat! De-aia șifonierul nu putea fi niciodată un fost câine. Ce câine execută comanda: Drepți!? 

 

Deșteptătorul avea răbufniri de geniu abject. Ca Pablo. Pablo Picasso. Care nu i se părea mai genial decât alți pictori, doar mai abject. Asta pentru că deșteptătorul era unul dintre ceasurile lichefiate ale lui Salvador. Dali. Și atunci era îndreptățit să simtă așa, ca o invidie specifică breslei artistice. Dar nici cu Salvador, megalomanul, nu-i era rușine. Îl auzise într-o zi, spunându-și în baie: Ce bine e să te scoli în fiecare dimineață, să te uiți în oglindă și să-ți dai seama că ești Salvador Dali. Iar într-un alt delir de grandoare, în timp ce-și răsucea mustățile suprarealiste: „În copilărie atât de mult m-am crezut geniu, că până la urmă am și ajuns.

 

                                                                       7

 

Acțiunea se mută din nou la făcătorul de tofu, deși era mult mai interesant ce făcea deșteptătorul. Putea doar să stea, și era infinit mai interesant cum stă deșteptătorul decât făcătorul... Care trebuia să se concentreze pe noua lui problemă: cunoscuse o femeie. Și când se gândea la ea avea emoții. Nu mai avusese niciodată emoții feminine și nu știa ce să facă cu ele. Le puse într-un borcan. Se uita din când în când să vadă ce mai fac. Oare emoțiile astea cu ce se hrănesc? Nu-și imagina cum ar fi să stea zi de zi la masă cu emoțiile. Întotdeauna stătea singur la masă și asta îi plăcea, deoarece putea să facă ce voia el cu mâncarea. Câteodată mâncarea era îngrozită. Și atunci se auzeau urlete din bucătăria făcătorului de tofu. Urlete sinistre de mâncare. Apăruseră tot felul de zvonuri cumplite prin târg, dar nimeni nu știe cu exactitate ce se petrecea acolo. Mai ales că uneori se auzeau și gâlgâituri de râs ca un gâdilat de bucate și vocea făcătorului care își răsfăța păpica, iar în unele seri mâncarea apărea la geam visătoare și se uita la stele în voie. Probabil că schimbările de comportament se datorau personalităților multiple. Pe lângă faptul că era maniaco-depresiv sau tulburat bipolar – cum i se spune mai nou.

 

Avea de gând să nu se mai gândească la emoții. Într-un fel le lăsă să moară. Puse chiar capacul la borcan. Dar femeia tot îi dădea, în pofida refuzurilor lui, emoții. Povestea asta se-ntâmpla din vară, de când o cunoscuse, în rest nu se mai întâmplase nimic. Deși am fi putut crede că evenimentul s-a produs recent, trecuse o jumătate de an. Însă avea prea multe emoții ca să facă ceva. Nu voia să apară la vreo întâlnire cu toate emoțiile astea pe cap, ar fi vrut să poarte mai degrabă o bască. Vorba vine... o cunoscuse. O nu-știu-cum la Întâlnirea Mâncăcioșilor Anonimi de Tofu. Deci cum să cunoști pe cineva la o întâlnire unde toți sunt anonimi? Se mai întrebă o dată, așa ca să fie de două ori, care fusese treaba cu emoțiile. Era o anonimă pentru el. Se scutură de gândul ăsta, că ar mai putea avea vreo emoție pe undeva, și doi purici, care tocmai inventau un banc despre oameni, căzură de pe pulovărul lui portocalic cu dungi portocalici.

 

                                                                       6

 

Dar ceva tot cunoscuse la femeia aceea. Îi cunoscuse părul. Era foarte frumos. Maro cu picățele albe. Se gândea că ar fi fost o crimă să scape de picățele cu un șampon special pentru exterminarea picățelelor, cum o soma de 344 de ori pe zi reclama de la televizor. Pentru el era o încântare fiecare picățică. Îi plăcea s-o privească. Dacă ar fi putut spune același lucru și când era nevoit s-o asculte... Atunci trecea prin chinuri de nedescris, încercând să găsească un sens la ceea ce auzea. Tot atunci se gândi pentru prima oară în viața lui la cuvinte. Își puse întrebări cu adevărat filozofice. Ce e cuvântul, de unde vine și încotro se duce el? Apoi i se păru că mai auzise la careva întrebarea asta, dar parcă în legătură cu altceva. Și avu ambiția să găsească o întrebare pe care n-o mai găsise nimeni de la primul trezit de soare până la ultimul căscat de lună. Avea un cobai chiar în față pentru munca lui de cercetare. Femeia era un mamifer rozător foarte prolific. O rozătoare de cuvinte. Întrebarea era: dacă omul înghite cuvintele sau le vomită? Asta depinde de originea cuvintelor, dacă vin din afara omului sau din interiorul lui. Se uita la femeie și, făcându-i radiografia în laboratorul lui nu chiar imaginar, văzu cuvintele cum îi alunecau pe esofag. El avea un esofag din lemn de fag, al ei părea să fie din alt lemn. Încercă să tragă o concluzie de păr. Deci cuvintele sunt înghițite.

 

Numai că, ieșind din laborator, văzu în jurul lui un spectacol care nu prea părea spectacol, căci nu era nimic de aplaudat. Era o priveliște devastatoare, ca o boală mai mult decât psihică. Și asta urma să-l afecteze mai mult decât tot restul vieții. Cuvintele o luaseră razna la propriu, și până atunci o mai luaseră ele razna, dar la figurat. Acum se dezlănțuiau în trombă împroșcând oameni, haine, podele, pereți, tavan. Cât și platourile cu tofu. Care fuseseră aranjate festiv de către doamne și domnișoare anonime. Acum totul era ornat lamentabil c-o vomă de cuvinte. El era chiar în fața femeii care vomita pe el. Încercă o scăpare dar, rotindu-și prin încăpere gâtlejul oripilat, constată că nu avea unde să se refugieze, era prins în mijlocul unei tornade umane care vomita vocabule cu bule. O calamitate deloc naturală se abătuse asupra lui. Căci făcătorul de tofu era un taciturn sadea. Nu mai vedeai altul ca el. El când tăcea dispărea într-un fel de taci-turn.

 

Oricât și-ar fi dorit să tragă o concluzie cu care să revoluționeze lumea filozofică, dacă nu chiar științifică, făcătorul de tofu înțelese că nu mai are ce să tragă. Concluzia chelise. Iar el se trezi că ține în mâini o claie de păr. Scoase un țipăt scurt ca de soprană și se descotorosi de păr. Se bătu în piept ca o gorilă și-și drese vocea până o aduse la tonalitatea unui bariton. Se hotărî să nu se lase cu una, cu două, ci cu mai multe. Doar era bărbat, doar nu era soprană sau gorilă. Putea să afle un răspuns la o întrebare, ce naiba? Se uită prin încăpere și alese să facă un experiment. Văzu un ins care arăta ca un ins bun de făcut experimente pe el. Un fel de năpârstoc. Se apropie cu un jet de rânjet, îi cuprinse tărtăcuța în mâinile lui mari și păroase ca de primată și astupă gura năpârstocului care, deși era cel mai mic și neajutorat de-acolo, turna la vomă din greu, cot la cot cu cei mai grași. Luat prin surprindere, și trezindu-se cu gura astupată, ochii i se bulbucară ca doi bulbuci, iar șuvoiul de cuvinte, căutând o cale grabnică de ieșire, își schimbă brusc traiectoria și se năpusti pe urechi. Așa că întrebarea dacă omul înghite cuvintele sau le vomită se complicase. Făcătorul de tofu capitulă în fața acestui capitol unic din viața lui. Merse doi pași către sud-vest cât să iasă din sud-est, făcu un ocol cu privirea, se holbă la sandalele lui vomitive, la labele planturoase și păroase de gorilă, și cedă nervos.

 

                                                                       5

 

ZGOMOTUL ERA UN ANIMAL DE PRADĂ CARE ÎI SFÂȘIA TIMPANELE. Indubitabil, i-ar fi plăcut cum sună asta, dar în cazul lui zgomotul era doar un animal de companie. Nu se afla în junglă, într-o situație fără de scăpare, ci stătea de bunăvoie acolo. Crezând, desigur, că își face un bine. Încercă să-și mute gândurile în altă parte, fiindcă simți că înnebunește din cauza gălăgiei cum a mai înnebunit și altădată din cauza liniștii. Mutarea gândurilor e cea mai istovitoare mutare din viața ta. N-ai obiecte în casă (aici intră și scobitorile și bețele de chibrituri) la câte gânduri trebuie să muți din cap. Când izbuti să facă asta pe sfert, mai precis pe sfertul dintr-un sfert, făcătorul de tofu căută la femeie un detaliu care să-i atragă atenția. Îi plăceau colăceii ei de grăsime care nu erau chiar un detaliu, dar care o salvau de fiecare dată. De foame, de înec, de asemenea. Îl salvară și pe el de țicneală, pentru moment reușiră să-i mute gândurile. Colac peste pupăză, îi stătea și bine cu ei. Dar ce bine îi stătea cu bluzița în care o cunoscuse. Bluza ei mică cu dungi mici. Și cu urme drăguțe de vomă.

 

Tot gândindu-se la ea, ca la o anonimă, îi reveniră emoțiile. Și-o imagină pe viu. O văzu vie într-o bulă de aer care-i ieșea din cap, așa cum ne ies închipuirile din cap. O văzu atât de veselă, chinuită de-un râs isteric, că începu s-o compătimească. Iniție un gest de înțelegere și apropiere. Apoi urmă întrebarea ei galeșă: Pot să râd pe umărul tău? La ea multe chestii erau pe dos, inclusiv hainele. Dar asta pentru că fiecare haină avea o etichetă pe care scria a se spăla întoarsă pe dos; a se călca întoarsă pe dos. Își făcu propria ei etichetă a se purta întoarsă pe dos, pe care o cusu pe dos, la vedere. Mult mai târziu decât ar fi trebuit, făcătorul de tofu începu să râdă ca un întârziat, imaginându-și-o cocoțată pe umărul lui, conform întrebării ei. Atins și el de isterie, își dădu seama că se află într-un mare rahat turcesc, căci nu-și putea controla emoțiile. Dar nu vru să arate asta. Gândindu-se în continuare la turkish delight, încercă să fie încântat de situația în care se afla. Ah, ce mă mai distrez rosti la limita dintre râs și plâns, cu fața crispată de angoase existențiale, făcătorul de tofu. Simți ceva ce nu mai simți pentru femeia care ajunsese să-l întoarcă și pe el pe dos. Sau poate că era doar vulnerabil, în fiecare an sărbătorile de iarnă îl făceau vulnerabil. Sărbătorile de vară nu-l făceau așa. Cât despre această noapte dintre ani, îi atingea punctul cel mai nevralgic. Era slab ca o cârpă slabă. Femeia îl întorcea mai departe pe dos. Își văzu pentru prima oară în viața lui cusăturile și nodurile, își văzu pielea tivită. Pe ea nu putea s-o vadă în halul ăsta, dar o vedea, ca prin ceață sau prin fum, în podul lui. Trebuia să se descotorosească de deșteptător... Care, apropo, lăsa des cotoare prin casă. Oare, dacă ar veni la el în noaptea de Anul Nou (adică să-i apară din senin la ușă peste câteva ore), cu ce avea s-o servească? N-avea nimic. Nici cozonac cu ozon, nici măcar un ac de cozonac. Singura idee care îi veni în minte fu tofu. Asta după ce își stoarse mintea vreme de două ceasuri, până nu mai rămăsese nici un strop. În materie de materie cenușie, făcătorul de tofu era un fenomen. Nici un specialist în fenomene nu avea altă concluzie decât cea unanim consimțită.

 

Contrar rezultatului deplorabil și intangibil, îi veni o idee minunată. Își ridică ochii în sus, crezând că tocmai i se-ntâmplase o minune, și îi mulțumi ideii care i-a venit. Ideea fu dezamăgită de capul în care nimerise. Suna a gol. Astfel că nu mai are nici un rost să enunțăm o idee minunată ce se transformă pe loc într-o gogomănie, cu ajutorul făcătorului de tofu. Dar el o credea în continuare minunată. Se străduia din răsputeri s-o creadă. Voia să simtă un pic de exaltare, ca pentru ultima zi a anului. Simți un mic elan, pe care mai devreme i se păru că-l vede în curtea din spatele casei, desenând cu copita pe zăpadă un porc. Oare ce o să-i aducă noul an?

 

                                                                       4

 

Așa îl apucă nostalgia. Mai întâi de mâini, apoi de picioare. Până ce nu s-a mai putut ține de el și căzu într-o prăpastie. Însă până atunci, făcătorul de tofu își aminti de zilele când încă mai avea activitate. Când vru să meștereasă un dispozitiv de gândit pozitiv. Deși se gândise că ar fi putut să inventeze un disnegativ. Statistica spunea că mult mai mulți oameni se hrăneau cu gânduri negative. Deci ar fi avut un succes mult mai nebun cu disnegativul decât cu dispozitivul. Își aminti că nici măcar nu demarase lucrul și se tăie la un deget. Începu să-i țâșnească zer în loc de sânge. Pentru un făcător de tofu ca el, acest lucru era aproape normal.

 

Își aminti ziua în care își renova podul. Și schela care schelălăia sub greutatea lui, ori de câte ori se urca pe ea. Schelălăia și la coborâre, puțin mai ușurată la gândul că poate era ultima coborâre pe ziua aceea. Dar schela nu mai apucă ziua aceea.

 

Nu numai schela avusese un sfârșit tragic, ci tot ce venea în contact cu kilogramele lui. La el nu se putea vorbi despre grame în cuvântul kilograme. Făcătorul de tofu arăta ca o magaoaie, deși n-avea nimic în comun cu o oaie. Ci mai mult cu ceea ce desenase elanul în zăpadă.

 

Își aminti multe întâmplări de-ale vieții, prin care trecu sau se oprise. Se oprise și acum, nu mai putea să-și amintească. Nostalgia era deja cu creierii împrăștiați pe fundul prăpastiei. Fundul prăpastiei arăta ciudat pentru un posterior.

 

După mersul împleticit, putem spune că era preocupat doar să se împiedice. Făcând câțiva pași pe un covoraș plin de pași, se lovi cu piciorul de piciorul scaunului care îl înjură de toți dracii pe făcătorul de tofu că nu se uită pe unde merge. Celelalte trei picioare nevătămate îi aplicară din scurt o corecție. Nu ripostă nici de data aceasta. Voia să adune în el o furie cu care să stârpească apoi tot ce mișcă. Mai avea de așteptat puțin. Până de Rebelion.

 

                                                                       3

 

Se uită pe geam. Timpul nu mai trecea. Probabil o luase pe altă străduță.

 

                                                                        2

 

Se uită la hainele lui. Se vedea tot prin ele. Obișnuia să le poarte atât de mult, până ce ajungeau să se dezintegreze. Când venea ziua în care să le spele, mai rar decât se pomenise vreodată chiar și la stră-stră-strămoșii lui din grote, parcă spăla pânze de păianjen. În ideea asta angajase doi păianjeni să-i mai aranjeze nițel părțile ce acopereau zonele rușinoase. Cei doi țesură o zi și-o noapte, apoi renegociară contractul. Dar urmă o perioadă de neseriozitate din partea lor.

 

Multe episoade avură loc în viața lui ca un serial. Gen Tânăr și neliniștit“ care, după spusele maică-sii, ajunsese la episodul 10.376, în ziua când toată comunitatea tinerilor și neliniștiților, formată în mare parte din babalâci și corpuri îmbălsămate, sărbătorea împlinirea a 41 de ani de demență, mai exact pe 26 martie 2014. În anul acela el împlinise 42, însă pe el nu-l sărbătorea nimeni niciodată, nici măcar maică-sa care îmbălsăma un tort în fiecare an, în aceeași zi de primăvară. El nu se uitase nici două secunde în toată perioada asta, una fusese destul. Dar ea stătea lipită de televizor din 26 martie 1973.

 

(La câteva zile de la acest debut avea să moară Pablo Picasso, dezgustat, deși fusese și el tânăr și neliniștit. Pablo a murit pe 8 aprilie, de ziua lui Emil. Emil Cioran. Care nu vrea să fie amestecat în această poveste. De aceea totul e trecut aici într-o paranteză. Căci toate parantezele din cărți sunt niște amănunte care nu trebuie citite.)

 

Așadar, când a-nceput să cânte telenoveaua în casă, a murit și interesul maică-sii pentru orice altceva. Noroc că îl născuse cu un an înainte să apară pe lume spaima serialelor, că altfel nici nu se dezlipea de televizor ca să-l nască. Le mai vedea și-n reluare, și reluarea la reluări. Practic, făcea asta de când se lumina până se întuneca. Dar singurul lucru care se lumina în fraza asta era ziua, maică-sa rămânea în aceeași zonă întunecată. Da, noroc că avea aproape un an, că de-atunci a trebuit să se descurce singur în viață. Cu o mamă lipită de televizor nu prea ai ce face. Voia să uite toate astea, dar își amintise că nu prea avea de gând să facă nimic pe ziua de azi. Se întrebă dacă el avusese 10.376 de episoade. Își calculă câte zile trăise până atunci. Era 31 decembrie 2014. Trăise 15.596 de zile. Oare ce avea să urmeze?

 

                                                                       1

 

Urmă un atac de panică, soldat cu mai multe fețe. Soldat cu mai multe fețe pare titlul unui tablou, tot așa cum Natură moartă cu față de masă pare. După ce făcătorul de tofu făcu fețe-fețe, simți că i se urcă tot zerul la cap. De la ultima descriere, capul lui rămăsese tot pătrat, ca o bucată de tofu așijderea. Adevărul e că ura această pseudobrânză de culoare gri, această pseudoșenie care lui nu-i ieșea decât gri, oricât de multe ingrediente colorate ar fi pus. Această mortăciune din lapte de soia. A vrut s-o ia ca pe-o provocare, credea că o îndeletnicire mai specială avea să-l facă mai special, și o hrană mai sănătoasă, mai sănătos. Dar pentru făcător nu era decât o făcătură. Un alb-murdar. În fond, asta era o treabă de vegetarieni și de vegani, pe când el, în afară de tofu, băga la carne în burtoi ca un carnivor fruntaș. Pe cine avea de gând să impresioneze? Poate pe femeie, căci dacă nu se apuca de tofu, nu apuca nici s-o întâlnească. Cum se leagă totul în viață... Chiar dacă, la urmă, constați că nu s-a legat nimic.

 

                                                                       0

 

Din pod venea un fum gros și mirosea a câine ars: deșteptătorul adormise, iar trabucul cubanez îi dădu foc lui Șezlong. Care alesese să se întoarcă într-un moment dramatic la condiția de câine. Paharul cu două picioare o luase la fugă. Își pusese chiar și adidași. Pe care îi schimbă rapid cu niște Nike; folosise pentru asta schimbătorul de viteze, cam nestatornic din fire, care apăruse și el pe-acolo să se uite. Acum înțelese de ce viziunea cu femeia năzărită, ca prin ceață sau prin fum, în podul lui. Făcătorul de tofu își înălță ochii, cu două înălțătoare, și-și văzu podul în flăcări. Acesta era momentul de rebeliune mult așteptat. Urgia de afară anunța cu surle, trâmbițe, artificii, petarde și răcnete inumane noul an. Stătu o vreme, cât să fie pătruns de spiritul sărbătorilor, de spiritul violenței. Din păcate, nu se regăsea în personajul RăuFăcătorul care i-ar fi adus o nominalizare la Scaraoschi, în rândul femeilor care preferă băieții răi și care urlau ca posedatele la ora asta, unele mai devreme decât altele, pe mapamond. Îi veni să se abandoneze pe veci și să lase totul în plata Domnului Dominici. Domnul Dominici era un domn care locuia mai sus. Totuși nu atât de sus.

 

31 decembrie 2014

 

 

.